Tradiţional, osteopatia structurală sau terapia manuală se ocupă de patologia articulaţiilor vertebrale şi articulaţiilor membrelor superioare şi inferioare. Osteopatia a fost întemeiată la sfârşitul sec. 19 de doctorul american Andrew T. Still ca o metodă de medicină alternativă. Din punct de vedere al tehnicilor şi obiectului muncii, medicina manuală este mai aproape de osteopatia structurală. Deosebim trei ramuri ale osteopatiei:
- osteopatia structurală,
- osteopatia cranio-sacrată
- osteopatia viscerală.
Osteopatia structurală.
Osteopatia este un sistem de diagnostic şi tratament al stărilor patologice ale organismului privit în ansamblu (holistic), la baza căruia stau tulburările mecanice. Prin leziunile mecanice se înţelege modificarea elasticităţii părţilor moi (piele, ţesutul subcutanat, muşchi, ligamente, tendoane), mobilitatea articulară (redoare ori laxitate). Iniţial, pentru tratamentul părţilor moi se acţionează cu tehnici speciale osteopatice, iar ulterior se lucrează asupra articulaţiilor coloanei vertebrale şi membrelor pentru restabilirea mişcărilor articulare.
Osteopatia craniosacrată (ori craniană)
– denumire impusă de americanul William Garner Sutherland. Osteopatia craniană se ocupă cu corecţia pulsaţiei lichidului creerului şi a măduvei spinării.
Un specialist cu experienţă, care cu anii atinge un înalt grad de sensibilitate a degetelor, poate depista deplasările osoase de câţiva microni. Mulţi ani la rând, relaţiile dintre reprezentanţii medicinei osteopate şi medicina tradiţională au fost tensionate şi poate că, numai în ultimii ani s-a produs o apropiere.
Osteopatia viscerala.
Visceropatii pregătiţi în şcoala de osteopatie îşi concentrează atenţia asupra organelor interne: localizare, deplasare, mobilitate, mecanică. Ei se ocupă cu vindecarea prin mobilizarea organelor interne. Osteopatia viscerală este un termen impropriu, dar istoric, s-a încetăţenit aşa. Aceste tehnici au fost preluate de la chinezi. La români, aceste tehnici au fost cunoscute şi practicate de vraci.
