Forme fitoterapeutice simple  Cele mai simple forme fitofarmaceutice sunt acelea în care anumite părţi ale plantelor se mestecă sau se consumă ca atare, fie crude, fie uscate şi măcinate - sub formă de pulberi (praf). Majoritatea plantelor medicinale care se folosesc în stare crudă, apar primăvara, fiind uşor de consumat prin frăgezimea lor (i curele de primăvară).  De cele mai multe ori, însă, fitoterapia recurge la extragerea, însă neselectivă, a principiilor active din plante prin diferite metode, obţinându-se preparate numite extracte fitoterapeutice.  • Extractele fitoterapeutice  Extractele  folosite în fitoterapie, sunt acele preparate obţinute din plante medicinale, în care se regăsesc principiile activedin organele vegetale, după ce acestea au părăsit materialul vegetal şi s-au dizolvat în anumite medii (apă, alcool, ulei vegetal sau alte grăsimi, etc.). În cazul acestor preparate, plantele medicinale devin o materie primă care poartă denumirea de drog.  Cele mai cunoscute preparate fitoterapeutice de acest fel, sunt extractele hidrice (infuzia, decoctul, maceratul, siropul) şi extractele hidroalcoolice (tinctura). Extractele hidrice (apoase) sunt cunoscute sub denumirea uzuală de ceaiuri.

Infuzia

  Infuzia este un extract apos obţinut printr-un procedeu simplu, la îndemâna oricui, numit infuzare. Infuzarea constă în turnarea unei cantităţi prestabilite de apă clocotită peste materialul vegetal aflat într-un vas (pahar, cană, vase de lut), după care recipientul se acoperă 15-20 de minute cu o farfurioară, perioadă numită timp de infuzare. După scurgerea timpului de infuzare, lichidul (soluţia) se strecoară, se îndulceşte (de preferinţă cu miere) sau nu, şi se administrează după indicaţii (rece, cald, înaintea meselor, după mese, etc.).  Este recomandat ca imediat după strecurare, să se scurgă câteva picături de lămâie peste infuzie, pentru stoparea reacţiilor de oxidare.  Infuzarea se realizează cel mai bine în recipiente de sticlă, de ceramică sau de porţelan (căni, pahare, etc.). Se recomandă evitarea contactului dintre infuzie şi obiectele metalice, folosindu-se strecurători din plastic sau din materiale textile igienice (tifon), linguriţe de plastic, lemn ori ceramice, sau în cel mai rău caz, materiale din metale inoxidabile (inox).  O metodă mai puţin corectă de preparare a infuziei, constă în adăugarea materialului vegetal în vasul în care a fiert apa, după ce focul a fost oprit. În acest caz, extracţia principiilor active se realizează cu un randament mai scăzut, iar procesele oxidative sunt mai puternice.  Deşi infuzia, prin ceaiul obţinut, se realizează cu uşurinţă, eficienţa ei este foarte ridicată, fitoterapia sprijinindu-se, în cele mai multe cazuri, pe ea.  • Sfaturi pentru obţinerea unei infuzii de efect maxim  Pentru a se obţine efecte maxime de pe urma unei infuzii fitoterapeutice, se recomandă respectarea următoarelor reguli:  - materialul vegetal aşezat în vas, înainte de a fi tratat cu apă fierbinte, se umectează cu apă călduţă;  - după strecurare, se toarnă câteva picături de zeamă de lămâie în ceai;  - îndulcirea cu miere, când se face, va fi efectuată doar când lichidul are mai puţin de 40 de grade.

Decoctul

  Decoctul este un extract preparat prin fierbere, procedeu numit decocţie. Materia primă vegetală (plante medicinale, legume, cereale,  leguminoase), adăugată unui lichid (de obicei apă), se fierbe într-un vas, depăşindu-se momentul în care apa a dat în clocot. Timpul de decocţie începe atunci când apa fierbe (dă în clocot) şi continuă încă o anumită perioadă, care se stabileşte fie în minute, fie după cantitatea de lichid care se evaporă. Decocţia întotdeauna trebuieşte realizată la foc mic.  După ce fierberea a fost încheiată, compoziţia se strecoară şi se administrează după indicaţii.  În fitoterapie, decoctul se realizează în cazul organelor vegetale (rădăcini, rizomi, scoarţă, etc.) din care principiile se extrag mai greu.

  ATENŢIE!  Îndulcirea infuziilor sau a decocturilor cu miere, se realizează doar după ce temperatura lichidului extractiv a scăzut suficient de mult.  Mierea devine toxică atunci când este adăugată lichidelor mai calde de 40ºC (Gh. Mencinicopschi).

Maceratul la rece

  Maceratul la rece este un extract hidric rezultat în urma unui proces numit, maceraţie. Maceraţia constă în extragerea principiilor active din plante, în apă (uneori în vin, oţet sau ulei), la temperatura camerei (17-22oC). Timpul de maceraţie în apă este de 4-8 ore. În cazul maceratelor în soluţii de altă natură  (ulei, vin, oţet), timpul de macerare se lungeşte, conform reţetei, putând ajunge la câteva săptămâni.  În timpul procesului de maceraţie, materialul vegetal aşezat într-un vas cu un lichid neîncălzit, mai întâi se îmbibă până la saturaţie, după care principiile active trec în soluţie.

Maceratul la cald pe baia de apă

  Extragerea principiilor din plante prin această metodă este foarte eficientă în cazul vegetalelor fără principii volatile valoroase, dar cu compuşi bio de alt tip, utili sănătăţii.  Metoda se utilizează şi pentru obţinerea uleiurilor, alifiilor şi unguentelor din plante.  Maceratul la cald pe baia de apă este de asemeni, o metodă sănătoasă de preparare a unor alimente sau chiar a apei de băut. Metoda mai este utilă, dar nu prea sănătoasă, în cazul în care se doreşte revenirea la starea lichidă a mierii cristalizate.  Din punct de vedere fitoterapeutic, maceratul la cald realizat pe baia de apă, poate înlocui cu succes infuzia, în cazul plantelor la care nu se mizează pe efectul uleiurilor esenţiale (volatile). Există diverşi autori, aşa cum este de pildă V. Vostokov, care afirmă eficienţa mult mai ridicată a metodei faţă de infuzare.  Pentru obţinerea băii de apă, cunoscută şi sub denumirea de bain marin, se folosesc două vase metalice, de mărimi diferite. Vasul mai mic trebuie să fie emailat. El se scufundă în recipientul mai mare, care va fi umplut  în prealabil, pe jumătate, cu apă. În vasul mic se introduce lichidul cu materia primă din care  urmează să se extragă principiile active.  După improvizarea băii, cele două vase se pun la foc domol. Deşi apa va da în clocot în recipientul mare, lichidul din vasul de deasupra se va încălzii treptat, şi nu va fierbe, astfel încât, principiile active pot trece în soluţie încet, fără a fi degradate de temperatura prea înaltă sau de încălzirea bruscă. Fitoterapia utilizează această metodă în cazul plantelor cu principii active care se distrug prin fierbere, dar care nu se extrag nici la temperaturi obişnuite (principii semitermolabile).  După un anumit timp de la aşezarea băii pe foc, perioadă stabilită de reţetă, lichidul se strecoară şi se utilizează mai departe, conform prescripţiilor.

Baia de apă (bain marin)

Siropul

  Siropurile sunt extracte (sucuri naturale obţinute prin stoarcere, infuzii, decocturi, macerate) la care se adaugă mult zahăr. Adaosul de zahăr este de 640 g la 360 g lichid (Ovidiu  Bojor, Octavian Popescu). Rolul zahărului din sirop este acela de a corecta gustul şi mai ales de a conserva produsul, deoarece la concentraţia enunţată mai sus, microorganismele nu pot supravieţui.  Siropurile naturale prezintă valoare alimentară sau terapeutică. Fitoterapia foloseşte aceste extracte şi pentru proprietatea lor de a corecta gustul unor ceaiuri, în special al acelora destinate copiilor. Dezavantajul acestor produse, constă în prezenţa în componenţa lor a zahărului rafinat solubilizat.  Prepararea la cald a siropurilor  îndulcite cu miere, este nerecomandată, rezultând chiar produse toxice.  Site-ul descrie în amănunt unele siropuri valoroase din punct de vedere terapeutic, dietetic sau alimentar, ca:  - siropul de muguri de brad sau de molid,  - siropul de coarne.

Tinctura

  Tinctura este o formulă fitoterapeutică sau homeopată, mai rar farmaceutică, obţinută prin extragerea substanţelor active din plante, de obicei proaspete, în soluţii hidroalcoolice. Concentraţia alcoolului, a materiei prime ce se macerează, şi timpul de desfăşurare a procesului se aplică conform reţetei.  Tinctura se obţine în recipiente de sticlă prevăzute cu capac etanş, compoziţia agitându-se măcar o dată pe zi, pe tot parcursul macerării. După scurgerea perioadei de tincturare, se execută decantarea, soluţia hidroalcoolică rezultată, trăgându-se în sticluţe colorate mici, cu capac înşurubabil.  Principalul avantaj al tincturii constă în faptul că în soluţie se extrag toate principiile din planta proaspătă, substanţe active care pot fi conservate o perioadă lungă de timp.  Prepararea tincturilor homeopate este mai elaborată, desfăşurându-se în mai multe etape succesive, în scopul obţinerii unor diluţii precis dozate.