În decursul istoriei cinegetice, principiile care au stat la baza administrării faunei sălbatice de interes vânătoresc, au suferit modificări esenţiale. Mai întâi, vânatul a fost considerat "res nullius", fiecare vânător dobândindu-l oriunde şi oricând, după necesităţi şi posibilităţi. Se considera, pe bună dreptate, că vânatul, mai ales cel migrator, nu putea aparţine nici unui proprietar de teren. Nici măcar în privinţa vânatului sedentar nu s-au putut emite astfel de pretenţii, avându-se în vedere că şi acesta se deplasa, fără oprelişti, de pe o proprietate pe alta.
Cu timpul, proprietarii marilor latifundii agricole şi forestiere şi-au extins pretenţiile şi asupra vânatului aflat temporar pe suprafeţele ce le aparţineau, acceptând sau nu, după cum considerau de cuviinţă, pentru toate speciile de vânat sau numai pentru unele dintre acestea, practicarea vânătorii de către alţi vânători. Acest principiu, care s-a impus în marea majoritate a ţărilor de pe bătrânul continent, a fost legiferat şi în România interbelică. Vânatul aparţinea în totalitate, atât cel sedentar cât şi cel migrator, proprietarului pe terenul căruia se găsea temporar. Cu singurul amendament că proprietarul, dacă nu era vânător - membru al Uniunii Generale a Vânătorilor din România - nu putea practica vânătoarea, fiind nevoit să arendeze acest drept celor care aveau această calitate şi, implicit, permisul de vânătoare necesar. În situaţia proprietăţilor mai mici de 100 ha, contractul nu se încheia direct cu proprietarii, ci cu primăria, arenda transmiţându-se bugetului local pentru a fi utilizată în lucrări de interes comunitar.
După 1947, o dată cu promulgarea unei noi legi în materie de vânătoare, adaptată noii organizări socio-economice a României, principiul s-a modificat. Vânatul a intrat, fără excepţie, în proprietatea statului, deţinătorii de terenuri pierzându-şi orice drept asupra acestuia. Conform conţinutului reglementărilor ce au urmat, fondul cinegetic al României a fost împărţit în unităţi de gospodărire cinegetică, denumite fonduri de vânătoare. Administrarea acestora s-a asigurat exclusiv prin intermediul ministerului în atribuţiile căruia a intrat activitatea de silvicultură. Gospodărirea efectivă a fondurilor de vânătoare a fost însă încredinţată, pe bază de contract, asociaţiilor vânătoreşti, dar numai pe circa 2/3 din suprafaţa cinegetică a ţării. Ministerul responsabil de activitatea de silvicultură şi-a oprit în gospodărire directă, după modelul preluat din răsărit, cele mai reprezentative fonduri de vânătoare, denumite Gospodării Vânătoreşti Speciale (G.V.S.). Acestea totalizau restul de aproape 1/3 din suprafaţa cinegetică a ţării. Aşa era organizată activitatea vânătorească şi în decembrie 1989, cu o pondere puţin mai ridicată a fondurilor gospodărite special (37%), în dauna suprafeţei date în folosinţă asociaţiilor vânătoreşti afiliate A.G.V.P.S. din România (63%). Transformările socio-economice petrecute în ţara noastră după această dată, ca şi necesitatea alinierii legislaţiei române la noile reglementări internaţionale în materie, au impus modificarea conţinutului Legii economiei vânatului. Noua lege, intitulată Legea fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului, nr. 103 din 27 sept. 1996, a intrat în vigoare începând cu data de 26 oct.
1996. Ea a fost, în principal, rezultatul intervenţiilor şi insistenţelor conducerii A.G.V.P.S. din România la nivelul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură şi de vânătoare. Forţaţi de împrejurări şi de scăderea aparent nejustificată a efectivelor unor specii importante de vânat, care a urmat evenimentelor din decembrie 1989, s-au aliniat la această iniţiativă şi reprezentanţii Regiei Naţionale a Pădurilor. Conform prevederilor acestei legi au fost statuate, cu caracter de principii, următoarele:
fondul cinegetic national - cuprinzând vanatul, care a fost şi a rămas bun public, şi biotopul acestuia, a cărui componentă terenul, poate fi bun public sau privat - a fost împărţit în unităţi de gospodărire cinegetică, denumite fonduri de vânătoare, cu suprafeţe de minimum 5.000 ha la câmpie, 7.500 ha la deal şi 10.000 ha la munte, ceea ce a asigurat, în continuare, o stabilitate relativă vânatului şi premizele unei culturi cinegetice eficiente;
vânatul, principala componentă a fondului cinegetic naţional, a rămas pe mai departe bun public, ceea ce l-a scos de sub riscul capriciilor proprietarilor de teren agricol şi silvic; aceştia au fost totuşi recompensaţi cu 81% din valoarea tarifului de gestionare al fondului de vânătoare pentru faptul că admit vânatul şi practicarea vânătorii pe suprafeţele de teren ce le aparţin;
ministerul în atribuţiile căruia a intrat responsabilitatea administrării fondului forestier şi fondului cinegetic naţional răspundea de strategia în domeniu, de reglementarea activităţii, de verificarea aplicării actelor normative în materie şi de respectarea prevederilor contractelor de arendă; de asemenea, răspundea de urmărirea evoluţiei efectivelor de vânat şi de aprobarea centralizată a cotelor anuale de recoltă;
contractele de gestionare a fondurilor de vânătoare se puteau încheia pe minimum 10 ani, de către autoritatea publică centrală de resort cu asociaţiile vânătoreşti şi cu Regia Naţională a Pădurilor, ultimele având obligaţia contractuală de a conserva efectivele de vânat la un anumit nivel şi într-o anumită structură, stabilite de această autoritate prin institute de cercetare ca fiind optime pentru biotop;
vânătorii, români sau străini, puteau gestiona fonduri de vânătoare numai dacă erau organizaţi în asociaţii vânătoreşti şi numai dacă erau calificaţi în acest sens, printr-un examen de vânător, susţinut în faţa unei comisii naţionale, după minimum un an de pregătire teoretică şi practică în materie;
numărul vânătorilor era limitat în funcţie de suprafaţa fondului cinegetic, iar dobândirea calităţii de vânător se făcea strict în limita numărului de locuri disponibile din cadrul fiecărei organizaţii vânătoreşti; cifra de 60.000 de vânători corespundea în prezent suprafeţei şi potenţialului cinegetic al fondurilor de vânătoare preluate în gestionare de asociaţiile vânătoreşti;
vânătoarea se practica numai de vânători, în principal în scopul menţinerii echilibrului agro-silvo-cinegetic, precum şi pentru conservarea vigurozităţii şi calităţii vânatului; în secundar, vânătoarea se practica şi în scop social, iar în subsidiar şi pentru rezultatele materiale ce decurgeau din aceasta. Legea elaborată în baza principiilor prezentate concis mai sus a fost pusă, în acelaşi timp, în acord cu prevederile Convenţiilor internaţionale în materie, motiv pentru care avea un pronunţat caracter protecţionist şi asigura un cadru eficient şi democratic de coordonare a activităţii cinegetice. Numai că, din interese politice de moment şi din interese economice cu grijă ascunse, s-a dorit şi a fost influenţată înlocuirea legii, cu una categoric inferioară acesteia. Ne referim la Legea nr. 407/2006, a vânătorii şi protecţiei fondului cinegetic, modificată şi completată aproape imediat prin Legea nr. 197/2007 şi Legea nr. 215/2008, în scopul de a deveni cât de cât acceptabilă şi aplicabilă. Legea nr. 407/2006, modificată şi completată, reprezintă în fapt o compilaţie a Legii nr. 103/1996, adaptată neinspirat şi interesat perioadei de tranzacţie pe care o parcurgem. Principiile administrării şi gestionării faunei de interes cinegetic s-au păstrat însă, ca şi suprafaţa mare a fondurilor de vânătoare, ceea ce a favorizat o gestionare în continuare durabilă a acestei faune. Intenţiile de modificare şi completare sau de înlocuire a legii, manifestate în continuare, maladiv, de reprezentanţii instalaţi politic ai autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, pot pune, în viitor, în real pericol gestionarea durabilă despre care am făcut vorbire şi perenitatea vânătorii în România.
N.aELARU
