Capra neagră (Rupicapra rupicapra L.)

Alergatul caprei negre din Carpaţi începe o dată cu răcirea accentuată a vremii, de regulă în cea de-a doua jumătate a lunii octombrie, şi durează, cu aproximaţie, o lună. Vremea rece grăbeşte alergatul, iar cea călduroasă îl întârzie. Vânarea caprei negre se face în principal la dibuit şi foarte rar la pândă, în perioada 15 octombrie - 15 decembrie pentru trofeu şi 1 septembrie - 15 decembrie pentru selecţie. Goana şi vânătoarea cu câini mânători sunt interzise prin lege. Armele care se pot utiliza în România la vânătoarea de capre negre sunt de la cal. 5,6x50 în sus.

Din motivele arătate, vânătoarea de capre negre în România trebuie considerată o piatră de încercare, care merită trecută de orice vânător de munte care se respectă.

Ceea ce trebuie să cunoască vânătorii de capre negre atunci când se pregătesc să vină în Carpaţii României este că terenul se prezintă greu şi foarte greu accesibil, fiind obositor chiar şi pentru sportivii de performanţă.

 

Cerbul comun (Cervus elaphus L.)

Pentru cerbii cu adevărat sălbatici, care n-au fost niciodată hrăniţi artificial, astfel de trofee sunt absolut senzaţionale şi nu pot fi explicate decât ca efect al unui fond genetic deosebit de valoros.Vânarea cerbilor în România este admisă la dibuit şi la pândă, cu sau fără chemătoare, în perioada 1 septembrie - 15 decembrie pentru masculi de selecţie şi doar în perioada 10 septembrie - 15 noiembrie pentru trofeu. La femele, perioada de selecţie se prelungeşte până la 15 februarie. Arma cu glonţ admisă de lege pentru această specie este de la calibrul 7x57 în sus. Cine se respectă ca vânător merită, măcar o dată în viaţă, să-şi încerce norocul la o vânătoare la cerb comun sălbatic în Carpaţii României

Trofeele de vârf sunt rare, dar merită să fie căutate. România a deţinut, pentru a doua oară, recordul mondial la cerb între anii 1981 şi 1985, cu un trofeu de excepţie ca formă, de 261,25 pct. C.I.C., dobândit în Munţii Vrancei, pe curbura exterioară a Carpaţilor. De aici a mai provenit trofeul Romeo Stănescu, care în 1937 la Berlin ar fi putut fi nou record mondial şi tot de aici au fost populaţi cerbi de extraordinară valoare în parcul Regiei Maria de la Balcic (Bulgaria). Acest trofeu a fost deja surclasat în România, în toamna anului 2003, de un alt record naţional de aproape 270 puncte C.I.C., dobândit în Munţii Gurghiului, de această dată pe curbura interioară a arcului carpatic. De aici a provenit şi primul trofeu mondial al României, denumit Carol Koch, omologat la Leipzig în anul 1930.

 

Ursul (Ursus arctos arctos L.)

Reprezintă cel de-al treilea vânat tare al României, ţara cu cea mai mare densitate de urşi bruni din lume. De altfel, aproximativ jumătate din populaţia de urşi bruni a Europei, exceptând Rusia, se regăseşte în Carpaţii şi Subcarpaţii ţării.

Deşi este o specie strict protejată, atât prin convenţii internaţionale şi directive europene, cât şi prin legea naţională în profil, surplusul populaţional, de cca. 200-300 exemplare/an, trebuie totuşi extras, în scopul strict al prevenirii suprapopulării, a producerii de prejudicii activităţii umane şi pentru evitarea accidentelor omuciderilor.

Bineînţeles că prioritar trebuie vânate exemplarele bătrâne, rănite, accidentate şi cele cu grave deviaţii comportamentale, printre care părăsirea temporară a habitatului sălbatic şi apropierea de localităţi şi de oameni. Mai rămân însă suficient de multe exemplare care trebuie eliminate pentru conservarea echilibrului ecologic.Metodele de vânătoare tradiţionale, care asigură o extragere selectivă în sensul acţiunii naturii şi fairplay-ului cerut de o astfel de vânătoare, rămân goana şi dibuitul, ultimul combinat cu scurte răgazuri de pândă, mai ales dimineaţa în zori de zi şi seara după apusul soarelui, în locurile frecventate de urşi.Pânda la nadă nu mai este acceptată, deoarece s-a dovedit catastrofală pentru structura populaţiilor de urşi, degradată grav prin extragerea preponderentă a masculilor dominanţi aleşi dintre exemplarele care o frecventează.

Armele cu glont admise pentru vanarea ursului trebuie să aibă minimum cal. 7x64.

Fiind o specie amenintata cu disparitia în multe ţări din Europa,

exportul de trofee din România - blanuri şi cranii - este admis doar în număr limitat. Pentru vânătorii de pretutindeni, interesaţi de valoarea urşilor bruni din lume, adăugăm faptul că România şi-a doborât propriul record mondial la blană de urs, în anul 1985, cu un trofeu de 687,79 puncte C.I.C. Rămâne discutabilă, în continuare, doborârea ultimului record mondial al României la craniu de urs brun, de 69,30 puncte C.I.C., de către Rusia, cu un craniu de provenienţă discutabilă ca subspecie, de 70 puncte C.I.C., dobândit în Kamciatca.

 

Lupul (Canis lupus L.)

După om, lupul pare să fi fost specia cu cea mai mare distribuţie pe glob. Din evul mediu, arealul speciei s-a redus însă continuu, ajungând să dispară din multe ţări europene (Anglia, Germania, Olanda, Belgia, Danemarca, Franţa, Elveţia, Cehia, Ungaria, Suedia, Ucraina etc.) şi din 48 de state ale S.U.A.

În prezent, de când specia este strict protejată prin Directiva Habitate şi Convenţii sau Acorduri Internaţionale, a reapărut în multe dintre acestea (Franţa, Slovenia, Cehia, Germania, Suedia) şi este cu siguranţă salvată în toate celelalte în care efectivele erau în evidentă scădere.

În România, unde lupul a fost şi adulat ca element todemic în mitologia ţării, şi combătut ca dăunător feroce al vânatului plantivor şi animalelor domestice, efectivele au scăzut până pe la 1500 de exemplare în 1970, ca apoi să crească până la aproape 4000 de exemplare, după anul 2000. În prezent efectivele sunt în uşor regres. Totuşi, efectivul actual este mai mult decât viabil şi trebuie redus cu arma de vânătoare, la un nivel şi o densitate convenabile din punct de vedere cinegetic.

În cazul lupului, cu un spor populaţional natural relativ ridicat, surplusul populaţional trebuie constant extras, prin metode de vânătoare adecvate, cum sunt pânda şi goana, organizate în perioada de toamnă-iarnă-primăvară. În timpul împerecherii, dar nu numai, lupul răspunde şi chiar vine uşor la "urletul" imitat de vânător. Cu toate acestea, efectivele de lup sunt greu de ţinut sub control cu arma de vânătoare.

 

Arma recomandata, din considerente de etica vanătoreasca, este arma cu glont de la calibrul  5,6x43 în sus.

Se vânează însă frecvent şi cu arma lisă şi proiectil unic sau alice de 5 mm.

Trofeul îl constituie blana şi craniul. La blana de lup, România şi-a doborât în anul 1997 propriul record mondial, cu un nou trofeu de 186,17 puncte C.I.C. Recordul naţional la craniu de lup atinge şi el 45,30 puncte C.I.C., foarte aproape de recordul mondial de 46,88 puncte C.I.C. În concluzie, în România nu este greu de dobândit un lup de aur, deşi şansele vânării unui lup sunt relativ reduse.

 

Ursul (Ursus arctos arctos L.)

 Reprezintă cel de-al treilea vânat tare al României, ţara cu cea mai mare densitate de urşi bruni din lume. De altfel, aproximativ jumătate din populaţia de urşi bruni a Europei, exceptând Rusia, se regăseşte în Carpaţii şi Subcarpaţii ţării.Deşi este o specie strict protejată, atât prin convenţii internaţionale şi directive europene, cât şi prin legea naţională în profil, surplusul populaţional, de cca. 200-300 exemplare/an, trebuie totuşi extras, în scopul strict al prevenirii suprapopulării, a producerii de prejudicii activităţii umane şi pentru evitarea accidentelor omuciderilor. Bineînţeles că prioritar trebuie vânate exemplarele bătrâne, rănite, accidentate şi cele cu grave deviaţii comportamentale, printre care părăsirea temporară a habitatului sălbatic şi apropierea de localităţi şi de oameni. Mai rămân însă suficient de multe exemplare care trebuie eliminate pentru conservarea echilibrului ecologic.

Metodele de vânătoare tradiţionale, care asigură o extragere selectivă în sensul acţiunii naturii şi fairplay-ului cerut de o astfel de vânătoare, rămân goana şi dibuitul, ultimul combinat cu scurte răgazuri de pândă, mai ales dimineaţa în zori de zi şi seara după apusul soarelui, în locurile frecventate de urşi.Pânda la nadă nu mai este acceptată, deoarece s-a dovedit catastrofală pentru structura populaţiilor de urşi, degradată grav prin extragerea preponderentă a masculilor dominanţi aleşi dintre exemplarele care o frecventează.

Armele cu glont admise pentru vanarea ursului trebuie să aibă minimum cal. 7x64.Fiind o specie ameninţată cu dispariţia în multe ţări din Europa, exportul de trofee din România - blănuri şi cranii - este admis doar în număr limitat. Pentru vânătorii de pretutindeni, interesaţi de valoarea urşilor bruni din lume, adăugăm faptul că România şi-a doborât propriul record mondial la blană de urs, în anul 1985, cu un trofeu de 687,79 puncte C.I.C. Rămâne discutabilă, în continuare, doborârea ultimului record mondial al României la craniu de urs brun, de 69,30 puncte C.I.C., de către Rusia, cu un craniu de provenienţă discutabilă ca subspecie, de 70 puncte C.I.C., dobândit în Kamciatca.

 

Pisica salbatică (Felis silvestris)

Deşi din cauza scăderii drastice a efectivelor speciei în Europa a fost necesară interzicerea împuşcării acesteia prin Directiva Habitate şi Convenţii Internaţionale, reflectate întocmai în legislaţia naţională, în România sunt întâlnite în prezent peste 10.000 exemplare, răspândite din zona de munte până pe malul mării. Ducând o viaţă extrem de discretă, se presupune că înseşi efectivele menţionate sunt subestimate.

Deoarece a devenit dăunătoare în multe zone cu vânat mic, anual trebuie extras, prin vânătoare, un anumit surplus populaţional, dimensionat după experienţa anilor precedenţi şi evoluţia efectivelor.Extragerea acestui surplus populaţional, în cazul pisicii sălbatice, se face mai mult întâmplător, cu ocazia goanelor efectuate la vânat mic sau la pândă. Se poate împuşca însă şi sistematic, prin pândă la vizuini şi, mult mai spectaculos, cu câinii de vizuină.

 

Capriorul (Capreolus capreolus L.)

Căpriorul reprezintă o specie mult mai comună, întâlnită din pădurile de munte, până în Delta Dunării, cu o densitate sporită în zona de dealuri, de coline şi de câmpie. Vigurozitatea exemplarelor întâlnite şi mărimea trofeelor dobândite exclusiv în terenul liber, de la exemplare sălbatice ajutorate cu hrana complementară doar în perioada critică de iarnă, denotă, ca şi în cazul cerbului, un fond genetic de o excepţională valoare.

Recordul naţional de 211,67 puncte C.I.C., omologat la Marsilia în 1977, provine din sudul ţării, dintr-o zonă de câmpie aridă, întreruptă pe alocuri de ravene împădurite. Trofee puternice, de peste 150 puncte C.I.C., se obţin însă frecvent şi din zona de podişuri şi dealuri medii, localizate în sudul, vestul şi centrul ţării, precum şi în Lunca Dunării şi în insulele cuprinse între braţele acesteia.Sezonul de vânătoare la căpriori masculi este deschis între 15 mai şi 15 octombrie, iar la femele între 1 septembrie şi 15 februarie. Metodele de vânătoare admise sunt pânda şi dibuitul, cu sau fără chemătoare. Goana este interzisă la această specie, ca de altfel şi vânarea cu câini mânători. Indiferent de sex, anotimp şi metodă de vânătoare, la căprior nu se poate trage decât cu proiectil unic, admise fiind şi armele lise şi armele cu glonţ de la calibrul 5,6x43 în sus.

 

Cerbul lopatar (Dama dama L.)

Deşi este o specie alohtonă care nu poate supravieţui în terenurile cu mari prădători şi strat gros de zăpadă, lopătarul s-a aclimatizat uşor în câteva staţiuni propice din vestul, sudul, sud-estul şi nord-estul ţării. Astăzi populaţiile naturalizate sunt viabile numeric, dar de calitate medie. Recordul naţional, dobândit în anul 1883, atinge doar 204,06 puncte C.I.C. Sunt totuşi relativ frecvente trofeele care depăşesc 180 de puncte C.I.C.

 

Sezonul de vanatoare este cuprins între 1 septembrie şi 15 decembrie la masculii de selecţie, între 10 octombrie şi 1 decembrie la masculii pentru trofeu şi între 1 septembrie - 15 februarie la femelele de selecţie. Perioada optimă de vânare a taurilor este însă mai redusă, limitându-se la intervalul 15-30 octombrie.Se vânează cu armă cu glonţ, de la calibrul 65 x 57 în sus.

 

Mistretul (Sus scrofa T.)

Este una dintre speciile de larg interes vânătoresc cu cea mai pronunţată plasticitate ecologică din România. Se întâlneşte din golul alpin până pe malul mării, cu densităţi remarcabile în zona făgetelor, gorunetelor şi stejeretelor, dar şi în câmpie, în Lunca şi în Delta Dunării. În astfel de locuri cu concentrări masive de mistreţi, se pot organiza partide senzaţionale de vânătoare la goană, cu sau fără câini hărţuitori, unice prin rezultat şi spectaculozitate. Dibuitul pe înserat, cu scurte răgazuri de pândă, şi pânda la trecători se practică mai rar.

Mai nou, ca urmare a unor cereri exprese ale vânătorilor străini, se practică şi pânda la locurile de hrănire, mai comodă şi mai sigură, dar criticabilă din punct de vedere al sportivităţii şi al posibilităţii de extragere cu prioritate a exemplarelor dominante care ar trebui lăsate să procreeze.

 

Astfel de exemplare, care depăşesc frecvent 200 de kg în cazul vierilor, uneori chiar 300 de kg, cu colţi armă mai lungi de 22-25 cm, sunt însă cele care au dus faima vierilor din Carpaţi şi atrag irezistibil vânătorii pasionaţi. De aceea, metodele sunt alese, de la caz la caz, în funcţie de posibilităţi şi de preferinţele vânătorilor.

 

Perioada admisa pentru vanare este relativ lungă, de la 1 august până la 15 februarie, cu un interval optim cuprins între 15 octombrie şi 15 decembrie, când împerecherea se intensifică, iar vierii solitari părăsesc ascunzişurile şi vin la ciurde.

Armele admise pentru vasnarea mistretilor în Romania sunt fie lise cu proiectil unic, fie cu glont de la calibrul 6,5x57 în sus.

În România, recordul national de 144 puncte C.I.C. nu a fost doborât din anul 1980, dar nu este deloc exclus un astfel de eveniment cinegetic, deoarece sunt relativ frecvent dobândiţi mistreti cu colti de peste 135 - 140 puncte C.I.C.

 

Rasul (Lynx lynx L.)

Fiind animal cu activitate nocturnă şi discretă, poate fi surprins şi poate fi vânat mai mult întâmplător.

Astfel de ocazii oferă goanele organizate la mistreţi, la urşi şi la lupi. Uneori poate fi întâlnit şi la dibuit şi poate fi aşteptat, cu şanse mici, şi la pândă. Indiferent de metoda practicată, vânarea râsului se face limitat, cu armă cu glonţ, de la cal. 5,6x43 în sus sau cu armă lisă şi alice de 4,5-5,0 mm.

Trofeele de ras din Romania, ca şi cele de urs şi lup, sunt remarcabile, dominate fiind de o blană care întruneşte 173,37 puncte C.I.C. şi de un craniu de 28,05 puncte C.I.C.

 

Sacalul (Canis aureus L.)

Originar din India şi Ceylon, şi-a extins arealul până în Balcani, apoi spre centrul Europei, fiind în evidentă expansiune spre nord. În România a pătruns în ultimii 50 de ani, dar este acum frecvent în Dobrogea, în toată Lunca Dunării şi în luncile principalelor râuri din câmpia de sud şi de sud-est a ţării. A fost semnalat însă şi în Subcarpaţi şi în zona de nord a ţării. Limitarea arealului spre zona de dealuri înalte pare să fie determinată de existenţa lupului.Deşi extrem de prudent, se vânează cu ocazia goanelor organizate la alte specii, dar şi la pândă, mai ales la nadă, şi mai puţin la dibuit.Deoarece este un animal prolific şi foarte periculos pentru progenitura vânatului plantivor (iepure, ied de căprioară, viţel de cerb şi chiar purcei de mistreţ), trebuie ţinut, cu mare atenţie, sub control. Fiind protejat ca urmare a Directivei Habitate, are stabilită o perioadă de prohibiţie, între 31 martie şi 15 mai.

 

Vulpea (Vulpes vulpes L.)

Se întâlneşte cu mare frecvenţă în România, din golul de munte până pe malul Mării Negre. La vânătorile organizate cu goană, atât la vânatul mare cât şi la cel mic, constituie o apariţie absolut normală. Se poate vâna însă şi la dibuit, la pândă, cu câini special dresaţi la vizuină şi cu câini gonitori. Existând în efective mari, fiind foarte prolifică şi considerată factorul principal al vehiculării rabiei se impune a fi ţinută atent sub control ca efective, cu arma de vânătoare, pe tot parcursul anului. Recordul naţional la craniu de vulpe atinge 25,70 puncte C.I.C., comparativ cu recordul mondial de 28,03 puncte C.I.C.

 

Viezurele (Meles meles L.)

Este un animal platigrad discret, prezent în România din zona de munte până în Lunca Dunării, care nu poate fi surprins la suprafaţa pământului decât noaptea. Ziua şi-o petrece în vizuină, iar iarna o depăşeşte dormitând în interiorul acesteia.

Se impuşca cu arma lisa şi alice de 3,5-4,0 mm, dar şi cu glont, de către vânătorii mai scrupuloşi.Recordul naţional la craniu de viezure a fost omologat la 23,97 puncte C.I.C., comparativ cu recordul mondial de 24,58 puncte C.I.C.

 

Iepurele (Lepus europaeus L.)

Cu toată presiunea exercitată de prădători asupra speciei, iepurele rămâne totuşi cel mai frecvent vânat, prezent pe întreg teritoriul ţării, cu o densitate maximă în zona de câmpie.

Din 1990, datorită diversificării condiţiilor de mediu, efectivele acestuia sunt în progres ori staţionare. Doar în anumite terenuri cultivate cu plante industriale sau lăsate pârloagă efectivele au regresat.

 

Cocosul de munte (Tetrao urogallus L.)

Este considerat vânat nobil, datorită rarităţii întâlnirilor cu el din cauza locurilor de vânătoare greu şi foarte greu accesibile în România. Conform legii şi tradiţiei, se vânează numai cocoşul, deocamdată exclusiv primăvara, în perioada rotitului, aşadar între 20 aprilie şi 10 mai.

Apropierea de cocosul care roteste pe cloamba se face pe intuneric, strict pe strofa a doua a cântecului, atunci când el nu aude şi nu se uită în jur. Farmecul rotitului şi al acestei modalităţi tradiţionale de vânătoare face să fie răsplătit efortul de a ajunge în locurile de rotit şi justifică reticenţa la ideea de a fi vânat în viitor doar toamna, prin metode de vânătoare nepracticate în România.

 

Ierunca (Tetrastes bonnasia L.)

Singura modalitate cu adevărat interesantă de vanatoare rămâne chematul cocosului cu fluiericea.

Este extraordinar de palpitantă şi merită să fie trăită măcar o dată, chiar şi fără ca arma să-şi spună cuvântul.

 

Fazanul (Phasianus colchicus L.)

A fost introdus în România de foarte multă vreme, mai înainte de anul 1500 în vestul Transilvaniei şi după 1900 în sudul ţării.

Acum poate fi considerată o specie naturalizată, aşadar autopropagativă, în toată zona de câmpie, de coline şi de dealuri joase din ţară. Efectivele sale sunt în uşoară scădere, afectate fiind de prezenţa prădătorilor, de iernile grele şi de greşeala de a mai vâna, din când în când şi găinile.

 

Potarnichea (Perdix perdix L.)

După o lungă perioadă de regres a efectivelor de potarnichi, s-a produs un reviriment neaşteptat al acestora în ultimii 10-15 ani, pe fondul reducerii efectivelor de fazani şi, mai ales, ca efect al rămânerii unor terenuri agricole necultivate (prloaga).

În prezent, România pare să aibă cea mai bună situaţie din Europa din punct de vedere al evoluţiei acestei specii. Datorită sensibilităţii potârnichilor la apropierea câinelui şi omului, precum şi a zborului iute, vânătoarea de potârnichi cu câini de aret, aproape singura agreată în România, prezintă un farmec aparte pentru vânători.Potârnichea se vânează însă limitat, doar în perioada 15 octombrie-31 decembrie.

 

Prepelita (Coturnix coturnix L.)

Soseşte în Romania pe la sfârşitul lunii aprilie, venind din Africa Centrală, şi pleacă înapoi în lunile septembrie-octombrie Frumuseţea vanatorii la prepelite cu cainele de aret şi gustul inegalabil al cărnii acestei specii stârnesc interesul multor vânători din ţară şi din străinătate.Sezonul de vânătoare rămâne însă limitat, din 15 august până în 31 decembrie

 

Porumbelul gulerat (Columba palumbus L.)

Este atât oaspete de vară cât şi pasăre de pasaj în România, care, pe la începutul lunii noiembrie, poposeşte în efective de ordinul milioanelor în Delta şi Lunca Dunării. În iernile blânde, când găseşte resurse de hrană, întârzie mult la noi şi chiar poate să ierneze în sudul ţării. Se vânează în perioada 15 august - 28 februarie.

 

Ciocarlia (Alauda arvensis L.)

Toamna, când porneşte migratia dinspre nord spre sud, sute de mii de ciocârlii se adaugă celor din ţară, suscitând interesul puţinilor vanatori amatori de o astfel de vânătoare, în general străini.

Sezonul este cuprins între 15 septembrie - 15 noiembrie dar optimul se constată de prin 15 octombrie în 15 noiembrie.

 

Sitarul (Scolopax rusticola L.)

Trece primăvara devreme pe la noi, urmând retragerea zăpezii, în drumul său dinspre ţările calde spre nordul mai rece al Europei, unde nidifică. Zborul de seară al enigmaticei păsări cu ciocul lung, de fapt parada sa nupţială, poate fi urmărit mai întâi la cocoşel, în a doua jumătate a lunii martie, apoi la perechea deja stabilită, la începutul lunii aprilie, aproape concomitent în zona de joasă altitudine şi în zona de dealuri, apoi la munte.

La munte, poate chiar să rămână pentru a cuibări, dar numai puţine perechi şi numai în anii în care primăverile cu zăpadă abundentă îi reţin timp mai îndelungat decât în mod obişnuit.

Toamna cade, din luna octombrie până pe la începutul lunii decembrie, în pădurile de munte, de deal şi de câmpie, preferând luncile râurilor, precum şi Lunca şi Delta Dunării, în drumul său de reîntoarcere de la nord la sud.Se vânează la goană şi la sărite, cu sau fără câini scotocitori sau pontatori, doar toamna, într-un interval legal cuprins între 1 septembrie - 28 februarie.

Vanatoarea cu cainele pontator este extrem de pasionantă, chiar şi atunci când sitarul este ratat ori arma nu are ocazia să răsune.

 

Sturzii (Turdus sp.)

Sunt patru specii de sturzi cunoscute în Romania (sturzul de vasc, cantător, de vii şi de iarna), care se vânează în perioada 1 septembrie - 28 februarie.

De fapt doar iarna interesează vanatorii, din octombrie până în februarie, când efectivele sporesc ca urmare a exemplarelor venite din nord, în mai mare abundenţă decât cele care pleacă spre sud să ierneze.

 

Gastele (Anser sp.)

Două specii prezintă interes mai mare pentru vanatoare: gasca mare (Anser anser L.) şi garliţa mare (Anser albifrons S.).

 

Celelalte specii ori sunt mult mai reduse ca efective, ori apar doar sporadic în România, ori sunt ocrotite prin convenţii internaţionale.

Se mai vânează doar gasca de semanatura (Anser fabalis L.)

Prima specie este oaspete de vară şi se vânează la început de sezon, dar şi iarna primăvara puţinele exemplare care rămân să ierneze în ţara noastră, iar cea de-a doua este doar oaspete de iarnă, care vine în luna octombrie şi pleacă la sfârşit de februarie sau început de martie.

Sezonul de vanatoare la gaste ţine de fapt din 1 septembrie până în 28 februarie.

Gastele se pot vana la pânda organizată în locurile de trecere şi, mai ales, la locurile unde se hrănesc în câmp. Nu sunt indicate pânda la locurile de înnoptare şi, în general, vânătoarea de seară.

 

Ratele (Anas sp.)

Din cele 16 specii de raţe întâlnite în Romania, ca oaspeţi de vară, oaspeţi de iarnă sau doar de pasaj,

frecvente sunt trei specii:

rata mare (Anas platyrhynchas L.),

sarsela de iarna (Anas crecca)

şi sarsela de vara (Anas querquedula L.),

iar relativ frecvente: rata cu cap castaniu (Aythya ferina L.),

rata lingurar (Anas clypeata),

raaa pestrita (Anas strepera L.)

raaa fluieratoare (Anas penelope L.) şi

rata sulitar (Anas acuta L.).

 

Alte specii de vânat de interes vanatoresc mai scăzut, fie din cauza efectivelor mai reduse, fie din cauza importanţei cinegetice mai mici, sunt următoarele:

Mamifere:

- Muflonul (Ovis aries musimon), în perioada 15 septembrie-15 decembrie;

- Marmota (Marmota marmota), în perioada 15 septembrie-31 octombrie;

- Bizamul (Ondatra zibethica), în perioada 1 septembrie -15 aprilie;

- Cainele enot (Nyctereutes procyonoides), în perioada 15 septembrie-31 martie;

- Jderul de copac (Martes martes), în perioada 15 septembrie-31 martie;

- Jderul de piatra (Martes foina), în perioada 15 septembrie-31 martie;

- Dihorul comun (Putorius putorius), în perioada 15 septembrie-31 martie;

- Hermelina (Mustela erminea), în perioada 15 septembrie-31 martie;

- Nevastuica (Mustela nivalis), în perioada 15 septembrie-31 martie

 

Păsări:

- Gugustiucul (Streptopelia decaocto), în perioada 15 august - 28 februarie;

- Turturica (Streptopelia turtur), în perioada 15 august - 28 februarie;

- Graurul (Sturnus sp.), în perioada 1 septembrie - 28 februarie;

- Becatina comună (Gallinago gallinago), în perioada 1 septembrie - 28 februarie;

- Becatina mica (Lymnocryptes minimus) 1 septembrie - 28 februarie;

- Lisita (Fulica atra), în perioada 1 septembrie - 28 februarie;

- Gainusa de balta (Gallinula chloropus), în perioada 1 septembrie - 28 februarie;

- Gaita (Garrulus glandarius), în perioada 1 septembrie - 28 februarie;

- Stancuta (Corvus monedula), în perioada 15 iulie - 15 martie;

- Cioara griva (Corvus corone cornix), în perioada 1 iunie - 31 martie;

- Cioara de semanatură (Corvus frugilegus), în perioada 1 iunie - 31 martie;

- Cotofana (Pica pica), în perioada 1 iunie - 31 martie.