Schimburile comerciale între diferite colectivităţi erau cunoscute din antichitate, fiind celebre călătoriile maritime ale egiptenilor, ale fenicienilor şi ale grecilor.
Comerţul din epoca medievală este marcat de creşterea rolului arabilor în nordul Africii şi de intensificarea comerţului terestru pe drumurile construite pentru legiunile romane. Încercarea de a suplini “drumul mătăsii“ prin căi maritime şi de a acapara bogăţiile din Indii, a determinat descoperirea Americii. Spaniolii, veneţienii, genovezii, portughezii şi olandezii au fost navigatori şi comercianţi vestiţi, asigurând secole de prosperitate ţărilor pe care le reprezentau.

Bătăliile purtate de englezi şi de alte popoare pentru controlul căilor de navigaţie şi a rutelor comerciale terestre, au fost urmate de războaiele acestui secol, fiind incluse boicoturile comerciale în numeroase strategii militare.
Accelerarea circulaţiei bunurilor şi a valorilor, în corelaţie cu diversificarea acestora, oferă noi valenţe comerţului şi dreptului comercial, de a căror dezvoltare depinde în mare măsură prosperitatea unor popoare.
Importanţa şi amploarea relaţiilor comerciale au determinat apariţia unor reglementări juridice proprii fiecărui imperiu sau chiar fiecărei cetăţi ori corporaţii comerciale.

Franţa a fost prima ţară care a înlocuit dreptul cutumiar cu legi scrise, aplicabile pe întregul teritoriu . Apariţia Codului comercial francez, promulgat de Napoleon în anul l807, a marcat desprinderea dreptului comercial de dreptul civil.
În Principatele române s-au făcut primele referiri comerciale în Codul Donici (1814), Codul Caragea (1817), Codul Calimah (1828), Regulamentele organice (1831) şi în Condica de comerţ a Principatelor Unite (1859).
Codul comercial român a fost adoptat în anul 1887, având drept model Codul comercial italian, elaborat cu numai câţiva ani mai devreme, cu unele îmbunătăţiri faţă de Codul comercial francez.

2. Noţiunea de drept comercial
În Grecia antică s-au instituit primele reguli pentru activitatea comercianţilor, dar romanii au pus bazele reglementării juridice a raporturilor comerciale, dând denumiri concise multor raporturi şi instituţii de drept comercial, denumiri care se păstrează şi în prezent. Una din exemplificări o constituie cuvântul “commercium”, compus din cuvintele "cum” (cu) şi ”merx“ (marfă). Conform acestei etimologii, comerţul consta în “operaţiuni cu mărfuri“.

În sens economic, comerţul este definit ca o activitate al cărei scop este schimbul şi circulaţia mărfurilor de la producători la consumatori.
Sub aspect juridic noţiunea de comerţ are conţinut mai larg, cuprinzând atât operaţiunile de circulaţie a mărfurilor cât şi cele de producere a acestora, de executare de lucrări şi prestări de servicii .
Având în vedere această ultimă accepţiune, dreptul comercial cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile ce se stabilesc între participanţii la viaţa comercială .

Aceste activităţi sunt realizate, de regulă, de către profesioniştii din domeniile respective, dar la unele participă şi necomercianţi. Acelaşi act sau fapt juridic poate include uneori numai comercianţi profesionişti (vânzarea produselor de la angrosist la magazin) sau şi persoane care nu au aceasta calitate (vânzarea de la magazin către o persoană care nu deţine calitatea de comerciant). Pe de altă parte, majoritatea normelor juridice comerciale sunt norme de drept civil, adaptate la specificul raporturilor comerciale.

Având în vedere toate aceste aspecte, dreptul comercial a fost definit ca un ansamblu de norme juridice de drept privat, care sunt aplicabile raporturilor juridice izvorâte din săvârşirea actelor juridice, a faptelor şi a operaţiunilor considerate de lege fapte de comerţ, precum şi raporturilor juridice la care participă persoanele care au calitatea de comerciant .

Comerţul actual include însă şi operaţiuni cu titluri de valoare şi cunoştinţe ştiinţifice, astfel că în mod complet şi concis dreptul comercial poate fi definit ca un segment al dreptului privat, care vizează raporturile ce se stabilesc între participanţii la circulaţia bunurilor şi a cunoştinţelor .

3. Obiectul dreptului comercial
Obiectul dreptului comercial este reprezentat de totalitatea raporturilor juridice care se stabilesc între participanţii la activitatea comercială. Acestea se disting de celelalte raporturi de drept privat prin atributul de comercialitate, care semnifică anumite particularităţi.

Stabilirea obiectului dreptului comercial este în corelaţie cu opţiunea legiuitorului dintr-o anumită ţară, întrucât există două sisteme juridice principale.
În sistemul subiectiv, dreptul comercial se aplică numai celor care au recunoscută în mod expres calitatea de comercianţi, fiind înregistraţi ca atare la organismele abilitate. Această reglementare există în Codul comercial german, care acorda deci prioritate calităţii persoanei, în detrimentul activităţii desfăşurate de aceasta.
Sistemul obiectiv consideră că dreptul comercial se aplică tuturor faptelor şi operaţiunilor de comerţ, enunţate ca atare de lege, indiferent de calitatea persoanelor care le exercită. Conform acestei teorii, subiectul de drept care se implică în raportul juridic comercial devine comerciant.

Codul comercial român a adoptat sistemul obiectiv, stabilind în art.3 care acte şi operaţiuni sunt considerate fapte de comerţ. Totodată, art.7 defineşte calitatea de comerciant prin prisma societăţilor comerciale şi a persoanelor fizice care fac fapte de comerţ şi au comerţul ca o profesiune obişnuită.
Prin urmare, dreptul comercial are ca obiect normele juridice referitoare la faptele de comerţ şi la comercianţi .

4. Specificul dreptului comercial
Dreptul comercial reprezintă un drept profesional, deoarece se adresează numai celor care au calitatea de comerciant sau persoanelor care desfăşoară acte de comerţ.
Ca urmare, ace

ste norme juridice se disting de celelalte prin calitatea de comerciant a subiecţilor, prin consacrarea unor soluţii legislative proprii şi prin forma unor acte sau fapte din acest domeniu. Formalismul actelor juridice este redus la minim în domeniul comercial, recunoscându-se valabilitatea contractelor sub semnătură privată şi chiar a celor verbale. Există foarte puţine excepţii de la această regulă, ca de exemplu necesitatea întocmirii în formă solemnă a actelor constitutive ale societăţilor comerciale. Din aceleaşi raţiuni, la împlinirea scadenţei unei obligaţii comerciale, creditorul nu are obligaţia de a-l pune pe debitor în întârziere prin somaţie.

Pentru garantarea rapidităţii şi a siguranţei tranzacţiilor de acest gen, s-a mai consacrat principiul probei libere, fiind posibilă dovada prin orice probe şi prin orice mijloace, spre deosebire de dreptul civil. Sub aspectul jurisdicţiei se remarcă posibilitatea soluţionării litigiilor de către arbitrajul instituţionalizat sau chiar de către arbitrii aleşi de părţi, ieşind astfel din sfera organismelor judiciare.

IZVOARELE DREPTULUI COMERCIAL

1. Clasificarea izvoarelor dreptului comercial
Izvoarele dreptului comercial sunt forme de exprimare a regulilor de conduită din domeniul comercial sau moduri de exprimare a normelor juridice prin care se reglementează raporturile juridice economice.
Principalele reglementări în acest domeniu sunt cuprinse în Codul comercial, care stabileşte că: "în comerţ se aplică legea de faţă, iar unde ea nu dispune se aplică Codul civil".

Ca urmare, una din clasificări poate diviza izvoarele dreptului comercial în izvoare de drept comun şi în izvoare de drept comercial propriu- zise.
Izvoarele de drept comun includ totalitatea normelor juridice cu vocaţie generală de aplicare, ce completează normele elaborate pentru a se aplica în domeniul comercial, în cazul că acestea sunt insuficiente sau lacunare .

Dintre normele de drept comun general, cea mai mare aplicabilitate o au cele din Codul civil, deoarece dreptul comercial este format din norme de drept civil adaptate la specificul comerţului. Aplicarea normelor de drept civil are însă caracter subsidiar, numai în cazul inexistenţei reglementărilor suficiente de drept comercial propriu -zis.