Mănăstirea Antim din municipiul Bucureşti, ctitorită de marele ierarh Antim Ivireanul, a fost ridicată în perioada anilor 1713 – 1715 pe locul unde era o veche biserică de lemn cu hramul Sfântul Nicolae, în care se păstra Mirul, nu departe de dealul Mitropoliei, la aproape două sute de metri spre apus. Iniţial, mănăstirea avea forma unei cetăţi, cu biserica în centru; pe laturile care descriu perimetrul unui pătrat erau chiliile, iar în fiecare colţ era câte un turnuleţ. Realizarea artistică a mănăstirii reprezintă o mărturie elocventă a vieţii culturale bucureştene de la începutul secolului XVIII-lea. Întregul complex – biserică, chilii, paraclis, clopotniţă, case egumeneşti – a fost executat, atât arhitectonic cât şi pictural, potrivit planurilor întocmite de marele ierarh. Biserica este singura ridicată în sec al XVIII-lea cu planul în formă treflată; ferestrele sunt mari, cu ancadramente sculptate în piatră; rozete mari şi bogate, pridvorul este deschis cu portal monumental, capitelurile şi piedestalurile coloanelor sunt frumos ornamentate cu motive florale. Dimensiunile geometrice ale bisericii sunt 30 metri lungime şi 10 metri lăţime, naosul cu două ferestre la fiecare absidă amintind de structura vechilor biserici sârbeşti. La restaurarea din 1863 s-au adăugat amvonul şi cafasul, executate din lemn de stejar, de către Carol Storck, şi având acelaşi model sculptural cu stranele. Deasupra uşii de la intrare, sub pisanie, se află decoraţia sculptată a emblemei Sfântului Antim, melcul, simbol al credinţei şi smereniei, încadrat de o cunună de lauri şi având în partea superioară o stea. Aceeaşi formă de melc a avut-o şi prima cheie a uşii bisericii, fierăria broaştei aflându-se din 1855 în Muzeul Naţional. Sculptată de Sfântul Antim însuşi, uşa masivă de lemn de stejar de la intrarea în biserică, depăşind în frumuseţe toate realizările artistice de acelaşi gen din vremea sa, capătă strălucirea unei taine duhovniceşti: nu putem intra în biserică decât prin lucrarea Păstorului care are ca „descuietoare” credinţa şi smerenia. Tradiţia menţionează că toate sculpturile din piatră ale tâmplei, ale picioarelor coloanelor şi ale ancadramentelor, ca şi pictura din biserica mare şi din paraclis, au fost executate după schiţele mitropolitului ctitor, care a şi pictat câteva icoane pe fresca zidurilor, alături de Preda Zugravul; pictate de el sunt şi cele două icoane: icoana Tuturor Sfinţilor şi Icoana celor patru sfinţi (Alexie, Nicolae, Antim şi Agata). Tâmpla de piatră, originală, a fost remontată în anul 1966, adăugându-i-se icoanele împărăteşti şi cele praznicale, executate din mozaic. În prezent, ansamblul mănăstiresc, monument istoric valoros, găzduieşte, în afara mănăstirii propriu-zise, o parte a administraţiei patriarhale, precum şi biblioteca Sfântului Sinod. Mănăstirea Antim este reşedinţă a episcopilor vicari patriarhali.
