Perioada de început al secolului al XVIII-lea, în pofida unor greutăţi generate mai ales de instaurarea domniilor fanariote – când domnitorii deveniseră practic funcţionari ai sultanului şi erau schimbaţi relativ des –, a însemnat totuşi pentru Bucureşti ani în care dezvoltarea economică şi culturală s-a bucurat de un anumit succes. S-au construit manufacturi, s-au înmulţit meşteşugurile şi a crescut numărul meşteşugarilor, s-au întemeiat noi lăcaşuri bisericeşti, şcoli, spitale şi aşezăminte filantropice. „Niciodată nu s-au ridicat în Bucureşti şi în împrejurimile lui mai multe lăcaşuri bisericeşti ca în epoca fanariotă. Se înalţă ctitorii noi, «din pajişte», cum se spunea pe atunci, sau se înlocuiesc cele vechi, de lemn sau de «piatră»,însă dărăpănate. Circa şaptezeci de asemenea lăcaşuri datează din răstimpul amintit şi multe din ele, prin pisaniile lor, ne ajută să precizăm cronologia creşterii treptate a oraşului, a formării de noi mahalale. Construiesc toate categoriile sociale, de la domn până la orăşenii de rând, de la vlădică până la opinca.În anii primului pătrar al secolului al XVIII-lea s-a născut şi mahalaua Foişorului.Numele de Foişorului, atribuit atât străzii cât şi, într-un sens mai larg, cartierului în care este situată Biserica Foişor, se datorează unei impresionante construcţii – un foişor – ridicată de domnitorul Nicolae Mavrocordat spre sfârşitul celui de-al doilea deceniu al secolului al XVIII-lea. „La suburbia Foişoru, culoarea de Albastru – scria D. Pappazoglu, la aproape un secol şi jumătate de la ridicarea construcţiei –, în curtea Bisericii se văd frumoasele ruine ale palatului Doamnei lui N. Mavrocordat ..., care şedea acolo şi de acolo printr-un coridor [un foişor lung cu acoperiş] peste toată lunca Dâmboviţei se comunica cu Mănăstirea Văcăreşti“ . Şi tot lui D. Pappazoglu îi datorăm descrierea foişorului domniţei Smaranda, soţia domnitorului Nicolae Mavrocordat, descriere făcută, aşa cum el însuşi mărturiseşte, după spusele bătrânilor vechii mahalale, transmise din generaţie în generaţie: „Acest foişor era ridicat pe mai mulţi stâlpi, pe un spaţiu de o jumătate de oră călătorie, şi cu ferestre în amândouă laturile şi continua lungimea lui peste lunci, peste grădini şi chiar peste apa Dâmboviţei“  spre palatul domnitorului aflat la Văcăreşti.Pe locul unde se afla palatul domniţei Smaranda s-a pus, la 1718, şi piatra de temelie pentru biserica ce va fi cunoscută sub numele de Foişor. Casele domneşti nu au rezistat timpului; nu s-au păstrat nici casele dregătorilor domneşti cu foişoare ridicate pe buza dealului pentru „frumoasă priveală“ în jos, spre meandrele Dâmboviţei şi spre palatele din centrul Bucureştilor, ce abia se ghiceau printr-o mare de verdeaţă; a rămas însă până astăzi biserica şi, bineînţeles, foişorul clopotniţă.