Pe aceste locuri a existat o biserică din lemn la începutul sec. XVI. Lăcaşul a fost distrus la 1595 şi refăcut la începutul secolului al XVII-lea. La 1695, lăcaşul a fost refăcut de Aga Constantin Bălăceanu, ca paraclis al caselor sale din apropiere. Construcţia este ridicată “din piatră” între 1741-1746 de Stroe Râmniceanu (Isaia Monah). La 1802 este grav avariată de cutremur.

Din 1819 a început rezidirea în forma de astăzi, de către Constantin Filitti,  Episcop de Buzău, terminată de arhitectul Iosif Welz şi împodobită de Episcopul Chesarie, fiind gata abia la 1843.

Este reparată, după incendiu, în 1852 de către Episcopul Filotei al Buzăului, care îi reface pictura lucrată de Szatmary. În 1912 a fost salvată de la demolare şi renovată de Ioan C. Filliti, cu banii oferiţi de Primarul general al Bucureştiului Dimitrie Dobrescu şi redeschisă în 1930.

Biserica a mai fost renovată în exterior, între 1964-66, consolidată în urma cutremurului din 1977, în 1986 şi  1995. După 2002, prin strădania preotului paroh Victor Popescu-Argeş, se fac noi reparaţii.

Arhitectura

Construcţia este realizată pe plan triconc (25 x 9,5-14 m). Spaţiul liturgic este acoperit cu o boltă semicilindrică. În dreptul absidelor, se înalţă turla-Pantocrator, îmbrăcată cu tablă, ce imită ornamentaţia de tencuială. Pe faţadele laterale se desfăşoară o decoraţie în stil neoclasic, cu pilaştri dorici, cornişă cu denticuli, friză cu motive mici, florale. Faţada de apus, are 6 coloane ionice angajate, foarte înalte, dublate la colţuri. Picturi în medalioane înfăţişând cei 12 apostoli, împodobesc friza acestei faţade, alături de icoana hramului.

Pictura interioară este executată în stil realist, fără a respecta canoanele bizantine. Tâmpla în stil baroc a fost realizată la Buzău de sculptorul Dumitru Spătaru.