Biserica Tarca- Vitan, cu hramul Înălţarea Domnului, se află aşezată în cartierul Vitan, în sud- estul Capitalei, pe versantul stâng al Dâmboviţei.
Denumirea de VITAN vine de la cuvîntul latinesc « vita » care înseamnă viaţă, vietate. E posibil ca numele să se tragă şi de la locul vitelor căci în această zonă erau păşuni pe care păşteau vitele orăşenilor.
Denumirea de TÂRCA e legată de mai multe păreri:
1. În „ Marele Dicţionar Geografic al României” de G.Ioan Lahovary se spune: „Biserica Târca cu hramul Înălţarea Domnului s-a zidit în anul 1820 de Târcă Răducanu Poenaru cu soţia sa Natalia şi are 60 de enoriaşi” de unde concluzia că biserica poartă denumirea după ctitorul său.
2. Ioan C. Filitti în articolul „Biserici şi ctitori”din „Biserica Ortodoxă Română”- 1932,spune că numirea de „TÂRCA” dată bisericii Vitan este după porecla unei familii Târcă Poenaru, moşnean din Ialomiţa, al cărui nepot, ctitorul Răducanu Poenaru a făcut biserica Târca şi şcoala.
3. Din tradiţie se spune că denumirea vine de la cuvântul unguresc „tarka” ce înseamnă tărcat, pestriţat, legându-se de faptul că pe câmpia Vitanului păşunau vite ce erau tărcate sau bălţate.
4. Tot din tradiţie credem că denumirea de Târca îşi are originea în cuvântul albanez „ţarc” păstrat în limba română şi definind ocolul sau ţarcul pentru vite din mijlocul câmpiei Vitanului.
5. Pr.Chivu Gheorghe crede că denumirea bisericii se trage de la cuvântul bulgăresc „ţârca” ce înseamnă biserică şi a fost folosit de bulgarii ce trăiau în zonă, incepand cu anul 1700. Par mai verosimile părerile păstrate prin tradiţie, deoarece ctitorul bisericii în pisania care se păstrează, îşi are numele scris Radu Poenaru Serdarul şi nu de Târcă Răducanu Poenaru.
Denumire de Târca este dată mahalalei cu circa 150 de ani înainte de construirea Bisericii. Este deci de admis că fondatorul, ctitorul a împrumutat porecla de la mahala şi nu invers.
Biserica Târca Vitan a fost zidită în anul 1820 de Radu Poenaru Serdarul şi soţia sa Natalia şi a fost îngrijită şi întreţinută de ctitori, ca o ctitorie particulară, iar după moartea acestora, de către moştenitoarea Eufrosina Păucescu, născută Filittis. Pisania bisericii, aşezată afară pe peretele de nord al bisericii , scrisă cu litere chilirice ne dă mărturie despre ctitorii şi hramul acestei biserici: ”Ale Tale întru Ale Tale, Ţie aducem de a noastră bunăvoinţă Radu Poenarul Şerdarul cu Natalia , soţia mea , acest sfânt lăcaş, care din temelie l-am zidit şi înfrumuseţat , atât înlăuntru cât şi în afară împrejur , prin osteneala polcovnicului Andrei Cociu hagiu , pus întru slava lui Dumnezeu şi întru pomenirea Sfintei Înălţări a Mântuitorului Iisus Hristos şi a Sf. Ioan Evanghelistul , a Sfinţilor Mucenici Mina şi Haralambie, spre veşnica pomenire a sufletelor noastre şi a tot neamului nostru, cât şi a tuturor creştinilor ce au ostenit şi au ajutat, în zilele Măriei Sale Alexandru Nicolae Şuţu Voievod, Mitropolitul fiind Kir Kir Dionisie în anul de la Christos, 1820 iulie 7.”
Nu au existat alte construcţii anterioare ale bisericii de astăzi. Biserica a fost construită, după cum se arată în pisanie, din temelie şi deci nu poate fi vorba de o construcţie mai veche. Odată cu biserica au fost construite şi acareturile din partea de Nord (clădirea actuală aşezată pe întreaga latură de nord), care există şi astăzi, despărţită de curtea bisericii printr-un gard de scândură, dar care nu mai este proprietatea bisericii . Aici a fost locuinţa ctitorului şi tot aici erau aşa zisele chilii, unde se adăposteau egumenii, călugării si invitaţii ctitorului la diferite slujbe religioase, hramuri, etc., de peste an şi chiar o cameră cu rol de scoală(conform fotografiilor din 1904).
Se crede, ca la început biserica şi casa au format o construcţie singuratică aşezată pe coama Dâmboviţei, probabil la extremitatea de sud-vest a moşiei fondatorului. Nu se cunoaşte în afară de numele fondatorului, nimic despre meşterii, arhitecţii, sau inginerii care au lucrat la acest sfânt lăcaş.
Gospodării bine întocmite apar în zonă mai târziu când apa Dâmboviţei a fost dirijată,iar terenul recuperat de la ape, plin de mâl bun pentru legume, a fost transformat în grădini de zarzavat
