După zece ani de suferinţă în temniţele comuniste, la 25 februarie 1964, părintele Constantin Sârbu era eliberat. Vedea lumina libertăţii cu gândul că se va întoarce la biserica pe care cu mâinile lui o ridicase. Dar regimul comunist, vigilent la "atitudinile duşmănoase" ale slujitorilor altarului, nu i-a permis să revină la biserica sufletului său.

Părintele a făcut memoriu la patriarhul Justinian pentru a cere încadrarea la o parohie în care să slujească. Aflat în audienţă la întâistătătorul român, părintele a fost întrebat: "Ce să-ţi dau eu, Sârbule? - Cea mai săracă biserică din Bucureşti, Prea Fericite! - Ştiu eu, a zis patriarhul, că orice biserică ţi-oi da, tu faci din ea o grădină!" Şi aşa a fost. A primit Biserica Sapienţei, care era închisă de aproape 40 de ani. Părintele a reparat şi a curăţat biserica, strângând în jurul acesteia o comunitate care era mereu prezentă la slujbe. Cu sprijinul parohienilor a înfiinţat o bibliotecă şi ajuta persoanele aflate în dificultate. Era mereu prezent în casele credincioşilor şi le alina sufletele. Această efervescenţă spirituală a atras atenţia Securităţii, care nu a întârziat să ia măsuri, prin închiderea bibliotecii şi intimidarea unor credincioşi. Toate acestea l-au afectat pe părintele Sârbu, fiind nevoit să se interneze în spital. După primirea împărtăşaniei, la 23 octombrie 1975, părintele Constantin Sârbu a fost chemat în ceata drepţilor.