Primul palat al Bancii Nationale a Romaniei a fost ridicat in cea mai veche zona comerciala a oraşului Bucureşti, delimitata in a doua jumatate a secolului al XIX-lea de strazile Lipscani (cea mai veche), Calea Victoriei (fosta Mogoşoaia), Smardan şi Doamnei.
Curentul general de modernizare a societatii romaneşti s-a concretizat şi in infiintarea Primariei Bucureşti in anul 1864. Noua institutie a initiat primele masuri administrative ce s-au transpus atat in interventii urbanistice majore, cat şi in reglementari constructive. Evolutia zonei centrale a fost definita prin doua interventii de amploare: deschiderea bulevardului din fata noii cladiri a Universitatii şi regularizarea albiei Dambovitei. Situat la limita nordica a zonei centrale, Bulevardul, recunoscut ca atare de contemporani, in ciuda celor patru nume (Elisabeta, Universitatii sau Academiei, Carol I şi, pe ultimul segment, Protopopescu-Pake), a creat cadrul favorabil pentru amplasarea unor constructii noi, astfel incat nucleul urban cuprindea cladiri recente şi vechi intr-o interesanta şi, uneori, paradoxala mixtura de functiuni şi imagini.
Dirijarea activitatii constructive de catre primarie, in cadrul mai larg al influentelor culturii occidentale, a permis patrunderea şi difuzarea stilurilor arhitecturii vest-europene, ceea ce a conferit oraşului o imagine noua. Noile constructii erau realizate din materiale rezistente şi cu noi tehnologii, fiind mai inalte decat cele mai impunatoare cladiri deja existente. Specialiştii in istoria arhitecturii bucureştene opineaza ca, la inceputul deceniului noua al secolului al XIX-lea, se poate vorbi de o "explozie" constructiva, care a facilitat aparitia unor noi programe de arhitectura (cladiri financiar-bancare, culturale, hoteluri, cladiri cu functiune comerciala exclusiva) sau modernizarea unor programe existente anterior (ca in cazul locuintei).
Dupa infiintarea BNR, una din primele preocupari ale conducerii a fost aceea de a reduce termenul de functionare provizorie la Creditul Funciar Rural, prin construirea sediului propriu. Prevazut prin lege, rolul important al BNR atat pentru finante, cat şi pentru intreaga economie romaneasca, impunea realizarea unei cladiri special destinate acesteia. Prin urmare, in şedinta sa din 3 octombrie 1881, Consiliul de administratie a autorizat pe guvernatorul I.I. Campineanu sa trateze cu Ministerul de Finante achizitionarea terenului pe care se afla Hanul Şerban Voda. Construit in anii 1683-1685, in timpul domniei lui Şerban Cantacuzino (1678-1688), şi consolidat in vremea lui Constantin Brancoveanu (1688-1714), acest ansamblu arhitectural a fost principalul han al oraşului datorita marimii sale şi al sigurantei oferite negustorilor in incinta de tip cetate cu ziduri pline spre exterior. In 1863, prin Legea secularizarii averilor manastireşti, intr-o vreme cand era aproape abandonat, hanul a trecut in proprietatea statului pentru ca fusese inchinat manastirii Cotroceni, o alta ctitorie a lui Şerban Cantacuzino. Cu imaginea lui de cetate orientala in mijlocul unui oraş care incepea sa se europenizeze, in ciuda deschiderii vitrinelor magazinelor spre strazile Smardan şi Lipscani, Hanul Şerban Voda nu a mai putut reveni la gloria de altadata.
La 9 februarie 1882, era publicata in "Monitorul oficial", nr. 249/1882, Legea privind aprobarea vanzarii catre BNR a terenului numit Hanul Şerban Voda, iar a doua zi guvernatorul BNR era autorizat de catre Consiliul de administratie ca, impreuna cu imputernicitul Administratiei Domeniilor Statului, inginerul-arhitect Nicolae Cerchez, sa se prezinte la Tribunalul Ilfov pentru transcrierea actului de cumparare a terenului. In acelaşi timp, s-a dispus depunerea de catre BNR a sumei de 800.000 lei, contravaloarea terenului şi a cladirilor aflate pe el, la Casa de Depuneri şi Consemnatiuni.
Pentru stabilirea propriilor exigente, guvernatorul I.I. Campineanu şi preşedintele Consiliului de cenzori, Menelas Ghermani, au vizitat banci din strainatate cu intentia de a constata progresele arhitecturii bancare. La 31 martie 1882, Consiliul general a aprobat contractul incheiat cu Cassien Bernard, elevul şi colaboratorul lui Charles Garnier, autorul Operei din Paris, precum şi cu Albert Galleron, pentru executarea anteproiectului constructiei palatului BNR.
La 16 septembrie 1882, Consiliul General a analizat anteproiectele palatului BNR intocmite de cei doi arhitecti francezi şi a aprobat proiectul in care fatada cladirii era pe strada Lipscani, fiind respins cel in care fatada era catre strada Smardan. De asemenea, se decidea executarea planului definitiv şi a devizului lucrarii. Un an mai tarziu, Consiliul general aproba planul definitiv şi trecerea la executia acestuia, achitand şi onorariile arhitectilor. Proiectul lor tocmai fusese expus la Expozitia Nationala de Beaux Arts de la Paris şi primise aprecieri favorabile. In 1883, s-a decis daramarea cladirilor pentru eliberarea terenului Hanul Şerban Voda, iar la 12 iulie 1884 a avut loc inaugurarea oficiala a lucrarilor, prilej cu care in fundatia cladirii s-a depus un document in care erau mentionati regele Carol I, prim-ministrul I.C. Bratianu şi membrii guvernului, conducerea BNR. In Darea de seama anuala, Consiliul de administratie aprecia ca lucrarile vor dura doi sau trei ani, fiind foarte importante atat ca intindere, cat şi din punctul de vedere al conditiilor pe care trebuie sa le asigure, avand in vedere destinatia cladirii.
Ridicarea palatului a durat mai mult, intarzierea fiind provocata de razboiul sarbo-bulgar (noiembrie-decembrie 1885), care a determinat intreruperea exploatarii şi a transportului pietrei de Rusciuk, ca şi de dificultatile reprezentate de organizarea licitatiilor şi desfaşurarea tratativelor pentru achizitionarea materialelor, a instalatiilor şi pentru incredintarea lucrarilor de executie. De asemenea, nu de putine ori, intemperiile vremii au avut şi ele rolul lor in amanarea executarii lucrarilor. Administratia BNR a avut in permanenta in vedere multiplele aspecte, din care unele neprevazute, ale unui astfel de proiect major, in care dimensiunea cheltuielilor posibile trebuia sa fie pusa de acord cu obiectivul realizarii unei cladiri-emblema pentru harta bucureşteana a constructiilor cu destinatie bancara.
La 15 februarie 1884, Consiliul general a aprobat planul fundatiilor Palatului BNR, prezentat de arhitectul N. Cerkez. El a intocmit şi un deviz provizoriu, potrivit caruia totalul cheltuielilor urma sa fie de 2.342.577 lei, la care se adauga suma de 157.422 lei, pentru cheltuieli neprevazute.
La 27 ianuarie 1884, E. Carada şi N. Cerchez au fost delegati de conducerea BNR sa viziteze carierele de la Bahna din judetul Mehedinti, in vederea alegerii sortimentului de piatra potrivit construirii Palatului BNR. De asemenea, Administratia BNR a incheiat un contract cu Ch. Rolland din Marsilia pentru furnituri in cantitate aproximativa de 2.200 tone de ciment Portland-Lafarge, cu pretul de 62 lei tona, şi 550 metri cubi de piatra de Cassis cioplita, cu 100 lei metru cub. Materialele urmau sa fie predate la Giurgiu, cheltuielile de vama şi transport de la Giurgiu la Bucureşti revenind bancii. La 23 iulie, I. Meves era desemnat pentru supravegherea acestui transport. Dar, inca din luna mai, pentru urgentarea procurarii cimentului necesar, Consiliul de administratie a decis inlocuirea unei parti a acestei comenzi cu ciment produs la Montalieu, Port de France şi Grenoble. Masura de precautie luata de conducerea BNR s-a dovedit a fi inspirata, caci, in toamna aceluiaşi an, Ch. Rolland a adus la cunoştinta bancii ca, din cauza epidemiei de holera din sudul Frantei, nu avea cum sa-şi indeplineasca obligatiile ce-i reveneau prin contract şi, prin urmare, solicita rezilierea lui. Şi in privinta pietrei pentru fundatii şi socluri, s-a revenit asupra deciziei initiale, Consiliul de administratie stabilind, la 29 aprilie 1885, sa se intrebuinteze piatra cioplita in locul celei brute, la pretul de cel mult 85 lei metru cub.
Licitatia organizata pentru achizitionarea ferestrelor şi a parchetului era anulata de Consiliul general, care aproba, la 12 februarie 1886, suma de 68.000 lei pentru a cumpara prin "buna invoiala" ferestrele şi recomanda reluarea licitatiei pentru parchet.
Pentru procurarea aparatelor de incalzit, la 5 septembrie 1884, Anton Carp informa Consiliul general ca a contactat mai multe case speciale şi, in urma examinarii proiectelor de catre arhitectii bancii, cel mai avantajos a fost cel al firmei Koerting din Paris, pretul fiind de 120.000 lei. Peste numai o jumatate de an, aceasta firma nu depusese cautiunea şi informa ca renunta la lucrare, situatie in care, pentru incalzirea şi ventilarea Palatului, s-a incheiat un contract cu Casa Wasserleitungen din Viena, la pretul de 42.745 florini sau 71.242 marci.
La 9 martie şi respectiv 20 martie 1885, Consiliul de administratie şi Consiliul general au discutat chestiunea grinzilor de fier şi de otel necesare pentru realizarea tavanelor şi a pardoselilor. Avand in vedere ca "pentru asemenea furnituri trebuie sa se tina cont pe langa preturi şi de calitatea lucrului şi de siguranta ce inspira constructorul", Administratia s-a pronuntat pentru oferta lui Schneider de la firma Creusot, care oferea urmatoarele preturi: 195 franci tona grinda de fier, 320 franci tona grinda de otel, 390 franci tona grinda de otel combinat "cu buloane, corniere şi legaturi in otel, toate predate franco pe chei la Galati sau la Braila". Vama şi transportul pana la Bucureşti cadeau in sarcina şi cheltuiala BNR.
In primavara urmatoare, la 14 mai 1886, Consiliul general a avizat rezultatele licitatiei pentru tabla de arama necesara acoperişului Palatului bancii. Prin urmare, s-au incheiat contracte cu firmele Aron Hirsch din Halberstadt (128 franci pentru suta de kilograme de tabla adusa la Galati, la care se adaugau 3 franci pentru transportul pana la Bucureşti) şi Casa Benchelte din Grünberg (39 franci suta de kilograme de otel pentru structura metalica a acoperişului, inclusiv montatul).
De asemenea, urmau sa fie comandate grilajele ornamentale din fier pentru ferestrele şi uşile localului, in limita maxima de 1 leu/kg, dupa modelele date de banca. Dupa executarea portilor şi a gratiilor ferestrelor de la subsol de catre Andrei Rogalski, in august 1886, Eugeniu Carada (in locul loctiitorului de guvernator) şi secretarul general F. Kohler semnau contractul cu antreprenorul Friedrich Weigal din Bucureşti. Potrivit acestuia, antreprenorul se insarcina cu executarea "gratiilor ornamentate de fier", in numar de 42, dupa trei modele date de banca, care urmau sa aiba "intocmai dimensiunile golurilor lasate in zidarie pentru aşezarea lor". Grilajele urmau sa fie lucrate din fier "de prima calitate" adus din Germania, vopsite cu miniu de plumb şi montate. Banca platea 0,80 lei pentru un kg de fier, la dimensiunea ceruta, lucrat şi montat. Contractul prevedea şi grosimea vergelelor, ca şi sectiunea lor (patrata sau rotunda), coordonate ce trebuia respectate intocmai. Erau stabilite şi doua termene ferme: primele 15 gratii predate in noiembrie 1886, iar restul comenzii in mai 1887.
Daca antreprenorul nu le respecta, BNR era in drept "fara nici o alta somatiune sau alta forma de judecata sa rezilieze contractul, refuzand lucrarile fara nici o despagubire pentru antreprenor, care va ramane raspunzator pentru orice daune ce ar proveni Bancii Nationale pentru orice lucrare nepredata la termen".
In acelaşi timp, Administratia bancii a luat masuri pentru organizarea licitatiilor in vederea incredintarii executarii diferitelor lucrari de constructie. Astfel, pentru lucrarile "de betonagiu", la 4 aprilie 1884, Consiliul de administratie respingea toate ofertele şi restituia garantiile depuse.
La 25 iulie acelaşi an, era organizata licitatia pentru zidaria de piatra şi caramida, de la soclu in sus, dar Consiliul general nu a avizat-o şi a solicitat Administratiei sa contracteze aceste lucrari "prin buna invoiala" cu o intreprindere care cerea preturi sub cele de la licitatie. In aceasta situatie, la 12 ianuarie 1885, Consiliul general a aprobat contractele incheiate cu Giuliani Zanetto pentru executarea lucrarilor de sapaturi şi "betonagiu", precum şi cu Societatea de Constructiuni pentru Lucrari de Zidarie, in vederea realizarii lucrarilor de zidarie şi de piatra de la soclu in sus. De asemenea, in contextul rezilierii intelegerii cu Ch. Rolland, s-a autorizat, la 12 ianuarie 1885, incheierea unui al doilea contract cu Giuliani Zanetto pentru furnizarea pietrei şi construirea soclului, cu toate materialele necesare, la pretul de 137 lei metru cub.
La 22 iulie 1887, loctiitorul de guvernator, Anton Carp, era autorizat de Consiliul de administratie sa incheie contractul cu tinichigiul Th. Georgescu, pentru realizarea invelişului cu tabla de arama, la pretul de 1,68 lei metru liniar, şi a jgheaburilor, la pretul de 2,50 lei metru liniar.
Administratia BNR a apelat la sprijinul profesioniştilor, Nicolae Cerkez fiind numit, la propunerea lui E. Carada, "architect primar al constructiunii". In virtutea recomandarii facute de N. Cerkez, devenit arhitectul bancii, in jurul caruia s-a constituit şi primul Serviciu de arhitectura al institutiei, la 3 decembrie 1883, Consiliul de administratie l-a numit pe arhitectul Constantin Baicoianu "desinator cls. I", avand o retributie de 300 lei pe luna. Trecerea la construirea palatului a determinat creşterea numarului personalului angajat special pentru acest proiect. Mai intai, Iohan Seewald devenea "desinator cls. II", apoi, la 23 iulie, Albert Seraia era numit supraveghetor al lucrarilor de betonare şi, la 10 septembrie, Nicolas Pascal devenea supraveghetorul lucrarilor de constructie, cu o remuneratie de 5 lei pe zi.
In vara anului 1886, trecuse deja termenul scurt, de 2 ani, pronosticat pentru terminarea lucrarilor şi Consiliul general lua in discutie intarzierile intervenite. E. Carada reitera in fata Consiliului presiunile permanente ale Administratiei bancii asupra Societatii de Constructiuni care işi adjudecase lucrarile de zidarie, precum şi concesiile acceptate, in sensul ca "Administratia a consimtit ca parte din zidarie sa se faca de caramida şi mixta in loc de piatra curata cum se contractase". In ciuda amenintarilor cu rezilierea contractului şi confiscarea garantiei, Societatea de Constructiuni nu a intensificat ritmul lucrarilor. Pentru ca tergiversarea lucrarilor obliga banca la cheltuieli exceptionale de personal şi chirii, la care se adauga insuficienta spatiului din cladirea Creditului Funciar Rural, Consiliul general aprecia ca s-ar putea ca banca sa fie silita sa opreasca zidaria la nivelul etajului 1, sa puna acoperişul şi sa se mute in localul partial zidit, urmand ca ulterior sa se termine lucrarile.
In anul urmator (1887), a fost pus acoperişul, iar in 1888 progresele au fost majore, dupa cum se poate stabili din Raportul Consiliului de administratie catre Adunarea generala a actionarilor din 19 februarie 1889, in care se mentioneaza: "constructiunea localului Bancii Nationale din Bucureşti este terminata, in partile cele mai importante. Daca iarna aspra ce am avut, intarziind aşezarea aparatelor de incalzire, nu ne-ar fi silit a suspenda in timp de trei luni chiar lucrarile interioare, am fi putut a va intalni in noul nostru edificiu. In acest moment insa se lucreaza cu activitate şi, in curand, Administratia bancii se va stramuta in localul sau definitiv".
Tonul entuziast din acest raport nu s-a concretizat prin finalizarea lucrarilor in 1889, deşi pe frontispiciul cladirii, in zona celor doua pavilioane terminale ale fatadei centrale tocmai acest an este trecut in caractere latineşti (MDCCCLXXXIX). De altfel, in acest an, straduinta de a termina construirea Palatului a fost dublata de lucrarile de sistematizare a imprejurimilor cladirii BNR, pentru alinierea strazii Smardan cu localul bancii. In vederea largirii strazii in discutie, Consiliul general a cedat Primariei Bucureşti o portiune de teren din proprietatea bancii, fara despagubire, conditionand ca terenul respectiv sa serveasca doar in acest scop.
Raportul Consiliului de administratie catre Adunarea generala a actionarilor din 18 februarie 1890 indica iminenta mutare a serviciilor bancii in noul sediu: palatul "din Bucureşti este aproape terminat, cu exceptia lucrarilor de decoratiune interioara ale unor parti ale cladirii. Imprimeria este deja [...] instalata in noul edificiu".
In iunie acelaşi an, şi celelalte servicii s-au mutat in cladirea de pe strada Lipscani. Calculele au aratat ca, in ciuda faptului ca s-au executat mai multe lucrari neprevazute, precum canalizarea completa pentru apele de scurgere, instalarea apei şi a gazului in toata cladirea, grilajul de imprejmuire şi altele, valoarea totala a acestor cheltuieli nu a depaşit cu mult pe aceea preconizata de 2.500.000 lei. In cei şase ani cat a durat ridicarea Palatului, stricta supraveghere a elaborarii proiectelor şi a executarii acestora a fost indeplinita, in numele Administratiei BNR, de catre directorul E. Carada. Unul din biografii sau, Mihail Romaşcanu, descrie astfel implicarea lui: "cat au durat lucrarile, Carada le-a condus cu o pricepere de mare arhitect. Comanda materialele, cerceta calitatea lor, verifica preturile ofertelor, revedea planurile, supraveghea executarea lucrarilor şi cerea refacerea acelora care nu erau bune; pe scurt, nu se facea nimic fara ştirea şi aprobarea lui".
Expresia deplina a caracterului de banca conferit de monumentalitatea careia i se asociaza forta expresiva data de regularitate, echilibru, distinctie, masivitate şi deschiderea ponderata catre strada confera Palatului BNR din strada Lipscani un loc privilegiat in arhitectura perioadei, putand fi comparat cu marile constructii bancare realizate in Europa veacului al XIX-lea. Aşa cum se remarca de curand, "structura de rezistenta şi materialele folosite sunt in deplina concordanta cu tehnica cea mai moderna a sfarşitului de secol XIX" (N. Lascu). Astfel, utilizarea sistemelor traditionale, precum zidaria portanta şi boltirea zonei centrale a subsolului, este completata cu utilizarea consistenta a noilor materiale de constructie, in special a metalului.
In imediata apropiere a impunatoarei cladiri, se afla deja cladirea Societatii de Asigurari Dacia (1874), dar palatul BNR de pe strada Lipscani a schimbat modul de percepere a centrului comercial, prin impunerea componentei bancare. Nu intamplator, in deceniile urmatoare, in jurul palatului, s-au ridicat constructii ale sediilor celor mai importante banci şi institutii financiare (Societatea de Asigurare Dacia - Romania, Societatea de Asigurare Nationala, Banca de Scont, Camera de Comert şi Industrie şi Bursa, Casa de Depuneri, Banca Marmorosh-Blank, Banca Agricola), ceea ce a dus la constituirea centrului financiar-bancar bucureştean, completand astfel noul chip european din bronz şi din piatra al capitalei, alaturi de cladirea Universitatii, de statuile lui Mihai Viteazul şi Ion Heliade Radulescu, de Palatul Regal, Ateneul Roman, Palatul de Justitie, Fundatiile Culturale Regale, Ministerul Agriculturii, Palatul Poştei şi Facultatea de Medicina.
Una din cele mai frumoase cladiri ale Bucureştiului, aşa cum o prezenta o voce autorizata a arhitecturii romaneşti, precum aceea a lui Ion Mincu, Palatul vechi al BNR a deschis seria cladirilor monumentale prin care institutiile moderne romaneşti nou create işi asociau o imagine concreta ce le asigura vizibilitatea necesara pentru a se impune.
