Prima ctitorie a Voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt, Mănăstirea Putna, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, a fost sorocită loc de odihnă veşnică pentru domnitor şi familia sa. Zidirea a început la un an după cucerirea cetăţii Chilia în vara anului 1466 (la 4 iulie după prima versiune a Letopiseţului de la Putna, 10 iulie după a doua versiune şi după Cronica moldo-polonă). Lucrările de construcţie au durat patru ani, timp în care această măreaţă operă a fost dusă la bun sfârşit de arhitectul grec Teodor, ajutat de meşterii zidari, pietrari, zugravi şi argintari veniţi din Transilvania. Ion Neculce scria în O samă de cuvinte: "şi aşa au făcut mânăstirea de frumoasă tot cu aur poleită; zugrăveala mai mult aur dacât zugrăveală şi pre dinlăuntru şi pre dinafară şi acoperită cu plumb. Şi dzicu călugării să fi fost făcută şi sfeşnicele cele mari şi cele mici şi policandru şi hora tot prisne de argint". Sfinţirea mănăstirii s-a făcut la 3 septembrie 1470, după victoria asupra tătarilor la Lipinţi, slujba fiind săvârşită de un sobor de 64 de arhierei, preoţi şi diaconi, în frunte cu mitropolitul Teoctist, episcopul Tarasie al Romanului, egumenii mănăstirilor, după cum relatează Letopiseţul de la Putna şi cel al lui Grigore Ureche. Strădania domnitorului ctitor de a crea Putnei o puternică bază materială reiese din cuprinsul multor documente păstrate. Prin hrisovul datat 17 noiembrie 1502 Ştefan cel Mare hotăra ca preoţii din satele Mănăstirii Putna să plătească acesteia dările ce reveneau chiriarhului şi să fie judecaţi de egumen, nu de slujbaşii Mitropoliei. Din lungul şir al actelor de danie, menţionăm ultimul act emis în timpul vieţii, la 2 februarie 1503, prin care i se întăreau mănăstirii toate daniile şi privilegiile obţinute până atunci (27 de sate, vii, sare de la ocnă, pietre de ceară, venitul unor vămi, mori, prisăci). Alte danii au făcut şi unii din boierii lui Ştefan. Privilegiile mănăstirii au fost întărite şi printr-un hrisov emis de Ştefăniţă Vodă, nepotul lui Ştefan cel Mare (1517-1527), la 21 august 1520. Urmaşii au continuat să înzestreze mănăstirea astfel încât puterea ei economică a crescut necontenit. Încă din timpul lui Ştefan cel Mare, cu îndrumarea primilor ei egumeni, arimandriţii Ioasaf, Paisie (zis cel Scurt) şi Spiridon, Mănăstirea Putna a devenit cel mai însemnat centru cultural şi artistic al ţării. Pictura originală, distrusă în timpul luptelor pentru domnie dintre Vasile Lupu şi Gheorghe Ştefan, s-a încercat a fi refăcută abia în secolele XVIII-XIX când în pridvor s-au zugrăvit doar câteva chipuri de sfinţi. Această dorinţă de a reda Putnei strălucirea de odinioară, când era "tot cu aur poleită zugraveala, mai mult aur decât zugraveală şi pre dinăuntru şi pre denafară..." (cronicarul Ion Neculce), a început să prindă contur abia în 1972 când, mitropolitul de atunci, Iustin Moisescu, a binecuvântat proiectul de refacere a picturii din biserica mare a mănăstirii, pe baza unui plan iconografic întocmit de părintele Sofian Boghiu. Ca o proorocie peste decenii, hotărârea mitropolitului de a încredinţa pictarea ctitoriei ştefaniene celor ce vor picta mai înainte paraclisul mănăstirii, s-a împlinit la 10 iulie 2001, când, cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pictorii Mihail şi Gavril Moroşan au trasat primele linii la noua frescă. De-a lungul vremii Mănăstirea Putna a suferit numeroase refaceri şi reparaţii, ultimele în anii 1968-1970. Turnul de la intrare păstrează obiecte ce amintesc serbarea prilejuită de împlinirea a 400 de ani de la sfinţirea mănăstirii (1871) unde au participat, printre altii, poetul Mihai Eminescu, scriitorul Ioan Slavici, compozitorul Ciprian Porumbescu, istoricul A. D. Xenopol.