Homeopatie, Enantiopatie, Alopatie
În cadrul larg cuprinzător al medicinei şi în urmărirea ţelului suprem, care este vindecarea bolnavului, metodele terapeutice pot fi diferite.Mă voi referi în continuare la Homeopatie, Enantiopatie şi Alopatie.
Homeopatia
Este metoda de tratare a bolnavului printr-un remediu sau agent terapeutic capabil de a provoca într-un organism sănătos, o stare asemănătoare simptomelor bolii sale.
Ea aplică principiul similitudinii, sintetizat în formula “ similia simili- bus curantur ” .
Deşi a existat din totdeauna, Homeopatia a fost pentru prima dată studiată şi sistematizată în Sec. al XVIII –lea, de către medicul german Samuel Hahnemann.
Este o metodă de tratare a bolnavilor şi nu a bolilor. Şi aceasta pentru că două organisme diferite, pot manifestă aceeasi boală în mod diferit. Iată de ce se poate spune că, dintre metodele terapeutice, Homeo- patia este tipul de medicină cu adevărat holistică. Remediile homeopate pot fi de origine minerală, vegetală, animală sau umană ( ţesuturi sau produse patologice). Ele se prepară prin diluţii succesive, cu ajutorul unui procedeu special, care se numeşte dinamizare.
După diluaţia CH 30, se constată că, în soluţia repectivă, nu a mai rămas nici o moleculă din substanţa iniţială, cu toate acestea, remediile sunt deosebit de active. De aceea, diluţiile se mai numesc şi potenţe.
Se pare ca mecanismul subtil de acţiune a Homeopatiei este cel informaţional: memoria apei poate fi aceea care aduce în organism infor- maţia asupra remediului administrat, organismul preluând-o şi folosind-o pentru vindecare.
Am putea să comparăm organismul bolnav cu un computer al cărui program a fost virusat, făcându-l să funcţioneze anormal. Remediul homeopat este programul antivirus care, administrat, poate restabili funcţi- onalitatea corectă a organismului. Pentu aceasta, este nevoie de o bună cunoaştere a remediilor homeopate şi experienţă în folosirea lor.
Astfel concluzionat, există o similitudine vibratoare între organismul bolnav şi remediul pe care acesta îl necesită. Această similitudine este dată nu numai de tipul remediului, ci şi de potenţa (diluţia) acestuia. De aceea este posibil ca, deşi ales corect, un remediu să acţioneze incomplet sau cu întârziere, dacă diluţia nu este cea mai potrivită. Enantiopatia
Este metoda de tratare a bolnavului printr-un agent terapeutic capabil de a provoca, în organismul bolnav , o stare contrară simptomelor bolii. Ea aplică în medicină principiul contrariilor (contraria contraris curantur). Exemple: tratarea hiperacidităţii gastrice cu medicamente alcalinizate sau administrarea de sânge în hemoragii.
Alopatia
Este metoda apreciată de tratare a bolnavului printr-un agent terapeutic capabil de a provoca, în organismul bolnav, o stare diferită de simptomele bolii sale, adică o altfel de manifestare biologică, derivând astfel boală într-un alt sector organic. Ea aplică în medicină principiul derivatiei ( aliena alienis curantur ).
Acest principiu era la mare cinste în medicina trecutului, până-n Secolul al XX-lea, când se administrau vomitive, purgative, clisme sau se aplicau ventuze, lipitori, etc. Astăzi este folosită mai putin. Deşi majoritatea metodelor terapeutice recunoscute astăzi aparţin ENANTIOPATIEI, s-a înrădăcinat, în exprimarea curentă, fenomenul de “medicină alopată“ pentru metodele medicale obişnuite.
Medicul homeopat
Pentru a putea administra remediul corect, în homeopatie, mai mult decât în medicina clasică , este nevoie ca bolnavul să fie consultat.
Anamneza ( discuţia cu bolnavul ) este, de departe cel mai preţios mijloc terapeutic al medicului homeopat. Ca medic, trebuie să asculţi cu atenţie, pentru că , dacă înţelegi corect ce vrea să exprime, bolnavul îşi rosteşte singur remediul.
La fel de important ca limbajul verbal, sau, poate ş i mai important, este limbajul non-verbal. Iată de ce medicul homeopat trebuie să ştie să observe gesturi, atitudini posturale, mimica, mers, îmbracaminte, tot ceea ce constituie unicitatea omului pe care-l au în faţă .
Ulterior,consultaţia decurge la fel ca în medicina clasică.Se studiază investigaţiile efectuate,se pot cere şi alte investigaţii,dar, cel mai important mijloc pentru stabilirea diagnosticului, rămâne gândirea, experienţa homeopatului.
Există două moduri de terapie homeopată:
1. Terapia unicistă
Se bazează pe administrarea unui singur remediu.Este idealul ho-meopatiei, este modul în care a practicat, homeopatia, medicul Samuel Hahnemann, şi clasicii homeopatiei. Astăzi cei mai impor-tanţi homeopaţi unicişti sunt dr. Rajan Sankaran din India sau George Vithoulkas, din Grecia.
2. Terapia pluralistă
Este şi ea aplicată pe scară largă, dar nu respectă într-u totul principiile homeopatiei, pentru că, aplică mai multe remedii. Nici unul dintre ele nu se adresează totalitaţii simptomelor,ci numai unui grup dintre acestea. Se pot administra mai multe remedii concomitent, aşa cum este mai facil, sau se pot administra remedii succesive atunci când, într-adevar, pare imposibil de găsit remediul unic corect. Şcoala franceză de homeopatie, agreează tratamentul cu mai multe remedii. Abordarea pluralistă a homeopatiei riscă, de altfel, să se transforme într-o medicină alopată, care deviază simptomele şi le transferă în altă zonă a organismului. Riscul este acela de a produce supresii care de fapt, nu dispar ci se transformă în simptome mai grave, mai profunde şi mai greu de tratat. Alt risc este acela de a produce un blocaj terapeutic, dincolo de, care, starea pacientului nu se mai ameliorează şi remediul unic corect, poate fi mascat de simptome apărute ulterior, făcând imposi-bilă recunoaşterea acestuia. Dincolo de aceste consideraţii, indiferent de calea aleasă, este deo sebit de important ca, omul care solicită tratament homeopat să fie văzut, ascultat, consultat de către medicul său.