Psihoterapia centrată pe persoană a fost dezvoltată de psihologul Carl Rogers în anii 1940. De aceea este cunoscută și ca psihoterapie rogersiană. Este o formă de psihoterapie de bază printre terapiile de orientare umanistă, este non-directivă și se bazează pe relația care se crează între terapeut și client.
Rogers consideră că este necesar ca în cadrul terapeutic să se creeze un climat securizant, în care clienții să poată învăța acceptarea de sine. De aceea, acesta a intrunit un set de condiții necesare pentru desfășurarea procesului terapeutic.