Dreptul pozitiv (dreptul obiectiv) este divizat in doua mari ramuri fundamentale: dreptul public, care reglementeaza raporturile dintre stat si particulari, dreptul privat care reglementeaza raporturile dintre particulari (intre ei). In aceasta mare diviziune a dreptului obiectiv, dreptul civil face parte din marea ramura a dreptului privat. Ca ramura a dreptului obiectiv, dreptul civil cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementeaza, pe de o parte, acele raporturi juridice patrimoniale in care partile apar ca subiecti egali (nesubordonati unul altuia), iar pe de alta parte, acele raporturi personale (nepatrimoniale) in care se manifesta, fie individualitatea persoanei ca subiect de drept, fie conditia juridica a persoanelor fizice si a persoanelor juridice in calitatea lor de participanti la raporturile juridice civile. Ca ramura a stiintei dreptului, dreptul civil studiaza: normele dreptului civil obiectiv, grupate in institutii juridice specifice; solutiile concrete pronuntate de instantele de judecata in rezolvarea litigiilor civile (jurisprudenta sau practica judiciara); doctrina sau teoria dreptului civil, adica opiniile, tezele si conceptiile formulate de oameni de stiinta (profesori si cercetatori) sau de alti juristi, in urma examinarii analitice si sintetice a normelor legale, a solutiilor jurisprudentiale si a altor opinii doctrinare. Evident, drepturile civile subiective, ca si obligatiile corelative lor isi gasesc reflectarea corespunzatoare atat in normele dreptului obiectiv, cat si in solutiile jurisprudentiale si in opiniile doctrinare, ele constituind insusi continutul raporturilor juridice de drept civil.

Obiectul si metoda de reglementare al dreptului civil Elementul de baza in definirea dreptului civil il constituie ceea ce am denumit “raporturile juridice” de drept civil, raporturi care constituie obiectul de reglementare al normelor de drept civil (si respectiv obiectul de studiu al stiintei dreptului civil). Dreptul civil reglementeaza doua mari categorii de raporturi sociale: raporturi patrimoniale – care au un continut economic si o valoare exprimabila in bani (ca, de ex., raporturile de proprietate, de mostenire, de obligatii pecuniare etc.); raporturi extrapatrimoniale – acele raporturi sociale personale nepatrimoniale, lipsite de continut economic, in care se manifesta individualitatea persoanei (ca de ex. cele legate de numele persoanei, de starea sa civila, de capacitatea sa juridica etc.).