Acompaniat si insotit de specialist/psihoterapeut intr-un travaliu al schimbarilor si transformarilor in planul dezvoltarii personale, intr-un traseu de trecere dintr-o etapa umbrita de tristete, dor si de blocaje intr-o etapa a constientizarii si maturizarii, fiecare om reuseste la un moment dat, intr-un cadru specific terapeutic, sa constientizeze faptul ca toate aceste griji joaca un rol extrem de important in viata sa, la orice nivel al organizarii sale psihice.

Ce anume ne poate ajuta sa gasim o cale de urmat pentru a ajunge la un acord şi echilibru între realitatea interioară şi cea exterioară? Cat de mult poate fiinta umana sa-si simta senzatiile corporale? Sa-si simta emotiile? Sa-si gandeasca propriile ganduri? Cat de eficient pot gandurile sa integreze sentimentele? Sa aiba un efect asupra lor?

Doar afland si descoperind pas cu pas raspunsurile la astfel de intrebari putem clarifica si intelege care sunt cele mai mari nevoi ale noastre…ale fiecarei persoane aflate pe drumul cautarii de sine.

Societatea nu ne permite întotdeauna să spunem ce avem pe inimă, insa fiecare persoana, odata ce intra intr-un demers de dezvoltare personala, va scoate la iveală acele părţi din ea, pe care le-a ţinut ascunse în secret din teama de a nu fi acceptata de ceilalţi.

Călătoria fiecăruia este unică pentru sine… Ea dă glas vieţii interioare, durerii de care ne e prea ruşine să o împărtăşim, visurilor pe care de-abia îndrăznim să le avem.

In fiecare zi traim si ne asuma diferite roluri. In fiecare rol stam fata in fata cu asteptari diferite si cu emotii specifice.

Istoria de viata a fiecaruia este unica… Fiecare interactiune cu ceilalti ne atinge…si ne schimba… E important sa intelegem ce ne lipseste astazi? Si de ce ne intoarcem in trecut, acolo unde ne era bine si traiam o atmosfera de siguranta, sau dimpotriva de ce fugim cu atata viteza si spaima de ceea ce-am trait candva, mici fiind si neputinciosi. Poate ca in prezent ne simtim in siguranta si poate ca stim sau ne dorim sa nu mai trecem prin clipe dureroase si de cosmar. Insa a sta cu spatele la anii ce-au trecut, la ceea ce fiecare dintre noi a trait e tot o fuga. Fuga si spaima…de sine, de trecut, de durere si suferinta, de nesiguranta, de singuratate…

Fiecare dintre noi traieşte intr-un sistem familial unic… In adâncul fiinţei noastre cautam si ne dorim sa ramanem in permanenta copilul parintilor nostri, fratele fratilor nostri /surorilor noastre. Dar lucrurile se schimba si mersul si sensul vietii la fel. Nu mai gasim rabdare, siguranta, protectie in preajma parintilor nostri, nu mai gasim raspunsuri satisfacatoare in vorbele parintilor nostri, nu mai traim dorinta de a fi ca parintii nostri atunci cand vom fi mari. Oamenii cresc, ajung „mari” si la randul lor asumati si responsabili.

Fii si fiicele parintilor lor, odata ajunsi la maturitate isi spun, uneori cu o umbra de tristete, alteori cu o urma de regret: „Eu nu voi fi ca tatal meu! Eu nu voi fi ca mama mea!”

Si fiecare isi cauta repere, modele, valori proprii poate pentru a nu repeta istoria si implicit greselile parintilor, poate pentru a nu retrai ceea ce-a fost greu si dureros candva, poate pentru a nu lasa in urma lor copii care atunci cand vor deveni adulti isi vor spune…cu regret si tristete multe din ceea ce-si amintesc…

„Era mai bine daca nu…” „Poate ca nu trebuia sa …!” „Nu stiam ce inseamna…!” „Nimeni nu mi-a vorbit despre…”

Confruntarea individului cu griji fundamentale care-i ridica intrebari cu privire la spaima in fata mortii, libertatea (sau absenta ei), sensul vietii (descoperirea unui rost propriu in viata) si solitudinea/izolarea (in fata careia toti ingenunchiem mai devreme sau mai tarziu) il aduc mai aproape de un lung si anevoios drum al cautarii de sine, al descoperirii si recunoasterii valorilor proprii, al acceptarii de sine.

Insa un astfel de drum, pentru a inchide in siguranta ranile, nu poate fi parcurs in singuratate…