Cunoscută şi practicată de peste 3.000 de ani, este “redescoperită” şi câştigă teren tot mai mult. Şi aceasta, nu pentru faptul că nu i se cunoşteau meritele sau era mai puţin practicată, ci mai mult pentru faptul că foarte mulţi, chiar din domeniul medical o ignorau sau căutau să neglijeze efectele pe care mii de ani de practică şi cercetare ştiinţifică în acest sens le evidenţiau.

După TYMOWSKY, acupunctura s-a născut pe valea fertilă a Fluviului Galben, în perioada celor trei împăraţi legendari FU XI (2953-2858 î.e.n), SHEN NONG şi HUANG – DI.

Lui FU XI i se atribuie elaborarea conceptelor fndamentale ale Universului. Principiul lui Qi cu cele două componente ale sale Yang (-) şi Zin (–) opuse ca sens dar complementare.

SHEN NONG este inventatorul “celor 9 ace de acupunctură” rămase în uz până azi.

Iar lui HUANG DI i se atribuie prima şi cea mai cunoscută carte de acupunctură, NEI JING SU WEN, scrisă sub forma unui dialog medical, în care împăratul întreabă iar medicii lui răspund.

În anul dinastiei ZHON (cc 1000 î.e.n.) se spune că medicii erau împărţiţi în patru categorii:– medici pentru alimentaţie (dieteticieni);– medici pentru boli (doctori);– medici pentru răni (chirurgi);– medici pentru animale (veterinari);

Nu trebuie uitat că profesia de medic se transmite din generaţie în generaţie. În cartea “Însemnări despre rituri” (500-400 î.e.n.), se indică “să nu iei medicamente prescrise de un doctor dintr-o familie care practică medicina de mai puţin de trei generaţii”.

Tot în acest sens, BIAN QUE, (cc 500 î.e.n.), autorul presupus al al lucrării NAN JING, spunea că este capabil să vindece toate bolile, cu excepţia a şase:– o bogăţie prea grea pentru o fiinţă prea uşoară;– orgoliul care dispreţuieşte raţiunea;– incapacitatea omului de a-şi câştiga existenţa;– insuficienţa de Yang şi de Yin;– o slăbiciune internă ce nu poate suporta tratamentul;– credinţa în vrăjitorii dublată de neîncrederea în medic;

Tot el spunea că “a îngriji ceea ce nu este încă bolnav este opera unui medic superior; medicul inferior îngrijeşte numai ceea ce este deja bolnav”.

Acupunctura cunoaşte apogeul în perioada dinastiei MING (1368-1644). Acum este scrisă cea mai cunoscută carte ZHEN SIN DA CHENG (Marele compendiu al acupuncturii şi moxibustiei) scrisă de Yang Jizhou (1555-1620).

În Europa, prima care introduce această metodă este CATHERINE DESPEAUX în secolul al XVI-lea. Franţa are onoarea de a fi prima naţiune din Occident care îmbrăţişează medicina chineză.

Marele merit al introducerii acupuncturii în Europa aparţine, de fapt, a doi diplomaţi:– 1863 DOBRY DE THIERSANT, consul al Franţei în China, care publică opera “Medicina chineză”;– Puţin mai târziu, GEORGES SOULIÉ DE MORANT, corespondentul băncii LEHIDEUX în Orient, apoi consul în China, care întreprinde o muncă de cercetare şi culegere minuţioasă de informaţii în aces domeniu.

El realizează ansamblul teoriei medicale, ce stă la baza acupuncturii, dialectul reflexiilor, descrie meridianele şi notează punctele. Pentru aceasta primeşte titlul de profesor în medicina; se reîntoarce în Franţa şi devine director la Spitalul BICHAT. După o pauză de un secol, Dr. JOSEPH BERLIOZ, tatăl compozitorului, întreprinde o nouă cercetare şi difuzare a acestei metode.

Urmează o perioadă de expansiune a acupuncturii în întreaga Europă:

– Germania (Bachmann, Leitner, Voll, Schulde ş.a.)– Austria (Bischko, König, Wancura ş.a.)– Italia (lanza, Roccia, Caspan ş.a.)– În ţările fostei U.R.S.S. (Ruseţki, Tikocinskaia, Tabeeva, Zolnikov, Bondarciuc, ş.a.)– Danemarca (Bugge, Ilcus, ş.a.)– Finlanda (Andersson ş.a.)– Suedia (Borno)– Marea Britanie (Dowson, Pan ş.a.)– Belgia– Polonia– Portugalia, Spania, Olanda, Bulgaria, Elveţia, Ungaria, Iugoslavia etc.

În România, prima lucrare legată de acest domeniu este publicată în anul 1861 la Craiova de ŞTEFAN FODOR.

Termenul de acupunctură este pentru prima dată menţionat de N. VATĂMANU în volumul “Reflexoterapia modernă” apărut în România în anul 1934.

În 1946, I. BRATU (1910-1965), cea mai prestigioasă figură a acupuncturii româneşti, deschide prima practică de acupunctură într-un serviciu privat.

Primul centru experimental este înfiinţat în 1958 de N. N. GHEORGHIU şi C. DRAGOMIRESCU în cadrul Policlinicii Colţea (Primul centru experimental de acupunctură). Ulterior, alte centre se înfiinţează la Cluj, Călan, Galaţi, Bistriţa, Herculane, Iaşi, Techirghiol, Focşani, Timişoara ş.a.

Un aport important în dezvoltarea acupuncturii în România, îl aduce Prof. C. Ionescu – Tîrgovişte, prin lucrarea “Electrofiziologia punctelor de acupunctură” 1965.

În 1974, este organizat Primul Congres Român de Acupunctură la Bucureşti la care au participat 70 de medic