Dupa perioada dificila, instabila, a secolelor IX-XIII, caracterizata de trecerea prin zona a triburilor migratoare perioada esentiala in etnogeneza poporului roman si al limbii romane - intre secolele XIII-XIV, pe teritoriul Bucurestilor s-a cristalizat un centru comercial si manufacturier suficient de important (favorizat de situarea la rascrucea drumurilor comerciale ce strabateau Campia Romana legand Balcanii de zona slavilor din nord, pe de o parte si Orientul cu Occidentul, pe de alta parte), spre a permite voievozilor Tarii Romanesti sa-si stabileasca aici capitala.
Privitor la originea numelui “Bucuresti” si la fondarea orasului, circula diverse legende; intre fondatorii presupusi se numara Bucur “ciobanul”, voievozii Radu Negru si Mircea cel Batran.
Cea mai veche atestare a numelui orasului Bucuresti se leaga de cancelaria domnitorului Vlad Tepes, emitenta, la 20 septembrie 1459, a unui document considerat pana astazi drept “actul de nastere“ al Capitalei.
Dinamica vietii de zi cu zi a orasului - sustinuta in jurul nucleului politic si comercial constituit in preajma Curtii Domnesti - a fost marcata de agresiunile expansioniste ale Imperiului Otoman (oprit pe linia Dunarii) si reactiile defensive ale romanilor. Modelele orientale au cucerit, totusi, teren, in Capitala Valahiei, precum o atesta diverse obiecte de lux sau de uz curent, cat si costumele boieresti.
Sala feudala prezinta publicului, intre altele, doua obiecte simbolice pentru existenta bucurestenilor, in Evul Mediu: Biblia lui Serban Cantacuzino (1688) (prima Biblie tiparita la Mitropolia Tarii Romanesti) si sabia marelui patron al artelor si literelor care a fost Constantin Brancoveanu, de a carui figura se leaga constituirea celui mai coerent stil artistic romanesc, stil care-i poarta numele.
Influenta otomana si-a extins apogeul intre anii 1714-1821 ai erei “fanariote” (interval in care Tara Romaneasca a fost guvernata de diplomati greci, proveniti din cartierul constantinopolitan al Fanarului, numiti direct de Sultan). In ciuda exceselor fiscale si a coruptiei pentru care au ramas renumiti, domnii “fanarioti” au initiat unele lucrari edilitare in Bucuresti: li se datoreaza infiintarea primelor cismele publice, cu apa adusa prin conducte cu olane, masuri de iluminare a orasului, de alienere si pavare a strazilor; acestea se adaugau altor semne generale de progres: infiintarea de noi manufacturi, cresterea demografica, extinderea teritoriala a orasului prin aparitia de noi mahalale si cartiere, ctitorirea de noi biserici, toate, intr-o atmosfera orientala inregistrata de istorici. Iata ce scria Constantin C. Giurescu: “Din perioada fanariota s-au impamantenit la noi atatia termeni turcesti si turco-grecesti care traiesc si azi; de atunci borangicul, atlazul, ibrisinul, mohairul, papucii si halatul, testeaua si furdaua, de atunci termenii tehnici: bina, giurgiuvea, dusumea, chiosc, caldaram, cismea si avuz; de atunci ciulamalele, musacalele, iaurtul, ciorba, pilaful, precum si patlagelele, conopida si anghinarea; apoi baclavalele, sarailiile, cataiful (…) dupa aceea acadelele si serveturile. Sporesc cafenelele unde se servesc cafele cu caimac; se aduce de la Stambul si de la Udrii sau – cum ii spun turcii, Edirne- susan, halva, tahin, rahat si tot soiul de fructe sudice, de la smochine in tahanuri si curmale, pana la rodii, fisticuri si cocnari, pesti de mare conservati – scrumbii, lacherda, sardele, tiri, licurini- apoi stacoji sau homari si stridii se pot gasi la bacanii. Si pescarii cu marfa “subtire” din Bucuresti zladarii, adica giuvaergiii si argintarii de atunci, iti ofera ghiuluri sau fulii, deci bijuterii in forma de floare, din diamante si safire, cercei cu peruzele, paftale de tot felul, apoi zarfuri si felegeane, adica cesti de cafea neagra cu suporturile lor, lucrate in filigran, siraguri de margean, de fildes; pot sa-ti faca si un toc de tipsii de argint, de tumbac sau de arama (Istoria Bucurestilor, ed. Pentru Literatura, Bucuresti 1966, p. 102).
