Muzeul de la Sosea

Mereu actual din 1906

Pe baza Decretului Regal nr. 2777 din 13 iulie 1906, semnat de Regele Carol I, Mihail Vladescu, inspiratul ministrul al cultelor din acea vreme, îl numeste pe Al. Tzigara-Samurcas director al Muzeului de Etnografie, de Arta Naţionala, Arta Decorativa si Arta Industriala, care a funcţionat pe locul fostei monetarii a statului pâna în 1912, când se pune piatra de temelie a ceea ce avea sa devina cladirea “neo-româneasca” a Muzeului de la Sosea – cum îl vor alinta multa vreme bucurestenii. Dar finalizarea construcţiei va astepta câteva decenii, având de înfruntat adversitaţile vremurilor si ale oamenilor. De la începutul secolului al XX-lea si pâna în prezent, Muzeul de la Sosea a fost însa permanent în actualitate, istoria sa însoţind si reflectând construcţia naţionala si vicisitudinile sale.

Aceasta istorie începe, într-un fel, înainte de înfiinţarea instituţionala a muzeului, curând dupa apariţia Principatelor Unite. În aceasta perioada de început al construcţiei naţionale, Ţaranul devine deja o referinţa simbolica centrala a identitaţii noastre iar cultura ţaraneasca începe sa-i intereseze tot mai mult pe oraseni. Pentru a da un impuls “industriei casnice”, ce suferea din pricina concurenţei produselor straine (la moda si, în plus, mai ieftine, fiind create industrial), Al. I. Cuza da în 1863 o ordonanţa pentru organizarea unor expoziţii în care sa intre si produse ale industriei casnice ţaranesti. Astfel, la 20 mai 1863, se deschide la Obor, sub conducerea lui Ion Ionescu de la Brad, “exposiţiunea naţionala de la Mosii de vite, de flori, de legume, de produse agricole si industriale”.  Apar primele colecţii private, expoziţii naţionale si participari ale României la expoziţiile universale. Începe sa se puna deja problema unui muzeu naţional, care sa adaposteasca în special produsele artistice ale poporului român.

“Pentru a schiţa un arbore genealogic trebuie sa desemnezi mai întâi niste stramosi” – nota Irina Nicolau, povestind istoria Muzeului Naţional al Ţaranului Român. Iar acest stramos îndepartat a fost Muzeul Naţional de Antichitaţi (înfiinţat în 1864 de acelasi Al. I. Cuza). Aici se va organiza în 1875, la propunerea lui Titu Maiorescu, “o secţiune deosebita în care sa se expuna lucrarile de arta textila facute în ţara: îmbracaminte, covoare, pânzarii, postavuri etc.”. Exponatele vor proveni, în principal, din colecţia locotenent-colonelului Dimitrie Pappasoglu, care organizase deja, în 1864, un mic muzeu într-un pavilion al casei sale. O serie de obiecte din colecţiile MŢR dateaza din acea perioada.

Aceste prime încercari muzeale se fac însa fara nicio ordine si fara o viziune muzeografica propriu-zisa, ceea ce îl va face pe Tzigara Samurcas sa se întrebe, retoric: “Suntem vrednici de un muzeu naţional?”. Si sa se straduiasca o viaţa întreaga pentru a raspunde afrimativ si a realiza acest deziderat al unui “adevarat muzeu naţional”.

Prima sa forma este aceea a “Muzeului de Etnografie, de Arta Naţionala, Arta Decorativa si Arta Industriala” – denumire pe care Tzigara-Samurcas o considera “prolixa si inutil de complicata”. Viziunea despre menirea si amenajarea unui asemenea muzeu se decanteaza în timp, fiind exprimata si prin schimbarea denumirii muzeului în “Muzeul de Etnografie si Arta Naţionala” iar apoi în “Muzeul de Arta Naţionala Carol I”. Arta ţaraneasca devenise naţionala !

Muzeul de la Sosea îsi va continua periplul istoric si dupa schimbarile fundamentale de dupa cel de al doilea razboi mondial. Evitând la limita sa devina cazarma a “armatei eliberatoare”, cladirea se va transforma, începînd cu 1953, în Muzeul Lenin-Stalin, apoi al Partidului Comunist Român, a Miscarii Revoluţionare si Democratice din România, pentru a ajunge tot mai mult, în ultimii ani de regim comunist, un fel omagiu muzeal al presedintelui Nicolae Ceausescu. Colecţiile vor fi alungate din sediul lor, adunate o vreme în cladirea palatului Stirbey din Calea Victoriei, unde vor alcatui Muzeul de Arta Populara al Republicii Socialiste România sub conducerea lui Tancred Banaţeanu, iar apoi îngramadite în depozitele Muzeului Satului. Aici vor astepta, într-o relativa uitare, vremuri mai bune.

Acestea vor veni imediat dupa revoluţia din 1989. Pe 15 februarie 1990, un nou ministru inspirat, Andrei Plesu, face un nou act întemeietor numindu-l – si la recomandarea insistenta a lui Dan Haulica – pe pictorul Horia Bernea director al nou (re)înfiinţatului Muzeu al Ţaranului Român.

„Incepem sa facem liste de nume pentru noul muzeu – îsi aducea aminte Irina Nicolau, una dintre principalele colaboratoare ale lui Horia Bernea, în jurnalul sau. Cum sa-i spunem? Cum e mai potrivit? Doamne, pentru ce nu am pastrat hârtia ! Stiu precis ca Horia le numerotase si ca ajunsesem la vreo douazeci si ceva de nume. Muzeul Ţaranului Român lui i-a scapat, dar nu-i placea. Dupa câteva ceasuri a fost ales tocmai acest nume care, cel puţin în primii ani, pe mulţi i-a enervat. Ţaran? Este peiorativ, pretindeau francezii. Român? Este limitativ si politic incorect, pretindeau alţii. Mai târziu ne-a parut si noua rau ca nu i-am zis Muzeul Ţaranului, pur si simplu.” Iar mai departe: „Dupa un an si ceva, înca ne mai luptam sa adaugam numelui un subtitlu – Muzeu naţional de arte si tradiţii. Renunţam. Tot raul spre bine: am fi intrat într-o familie de muzee europene cu care nu avem nimic în comun”.

Într-adevar, Muzeul Ţaranului Român nu este un “muzeu etnografic” în sensul clasic al cuvîntului. Chiar dimpotriva. „Vom studia satul, omul actual, ţaranul asa cum este – declara Bernea –, dar vom înţelege ce s-a întîmplat numai daca avem, bine configurat, în muzeu, ‚modelul’ – satul tradiţional”. Deschis la prefaceri si la „timpul prezent” pâna la a fi scandalos pentru muzeografii clasici, Muzeul Ţaranului Român ţine deci sa pastreze o ancorare ferma si permanenta în acest „model” arhetipal. Numele muzeului poate induce astfel în eroare: nu este vorba despre un “muzeu de societate”, care sa prezinte cu fidelitate viaţa si creaţia comunitaţilor ţaranesti din anumite zone si epoci determinate ale ţarii, ci despre ceea ce Irina Nicolau numea “omul tradiţional” iar Gabriel Liiceanu considera ca fiind „universalitatea de tip uman pe care o reprezinta ţaranul”. Muzeul Ţaranului Român este astfel muzeul unei spiritualitaţi oarecum atemporale, de care iniţiatorii sai au fost în mod evident îndragostiţi si pe care au propus-o ca un reper posibil pentru lumea actuala .

Aceasta viziune mai degraba universalista decât particular-etnografica a adus, de fapt, marea recunoastere internaţionala din anul 1996: premiul EMYA pentru muzeul european al anului. Pe de alta parte, prin expoziţiile temporare si colecţiile sale vechi dar si recente, prin târgurile sale deja tradiţionale si promovarea “produselor ţaranului român”, prin activitaţile sale cu copiii si, în curând, cu vârstnicii, prin diversitatea acţiunilor sale culturale (lansari de carte si dezbateri, concerte si filme antropologice, colocvii si seri culturale etc.) Muzeul Naţional al Ţaranului Român încearca sa se pastreze permanent în actualitate.