Autor: Cornel GRAD
Problema de la Viena (30 august 1940) a constituit, mai demult, sau in vremea din urma, obiectul a numeroase investigatii concretizate in lucrari, volume de documente, studii si articole etc. Mai putin insa, cu exceptia unor studii alcatuite de istorici militari, a fost analizata pozitia armatei romane fata de actul brutal din 30 august 1940. Autorul, Cornel Grad, este cunoscut, de peste doua decenii, pentru contributiile sale in analiza unora din chestiunile care constituie parti, paragrafe sau subcapitole prezente azi in lucrare bineinteles, intr o forma revazuta si la zi sub raportul informational si interpretativ, dar si din punctul de vedere al noutatilor.Pentru alcatuirea lucrarii, Cornel Grad a folosit literatura de baza referitoare la subiect, tiparita in Romania si strainatate lucrari speciale, volume de documente romanesti si straine, studii si articole. Noutatea, in ceea ce priveste izvoarele, o constituie folosirea a numeroase documente, din care cele mai multe inedite, aflate in arhivele Ministerului Apararii Nationale, Ministerului Afacerilor Externe, Arhiva Istorica Centrala sau fondurile, mai putin uzitate, ale unor filiale judetene ale Arhivelor Statului sau aflate in patrimoniul mai multor muzee din tara, indeosebi din Transilvania. Totodata, Cornel Grad a cercetat fonduri arhivistice sau presa vremii aflate la Biblioteca Academiei sau in alte biblioteci din tara.Structura lucrarii este judicios alcatuita, capitolele II si IV fiind, din punctul de vedere al noutatilor, cele mai reusite. Tot astfel, apreciem, ca foarte bine elaborat, capitolul III referitor la studiul comparativ al evacuarilor Basarabiei, Nordului Bucovinei si ale Transilvaniei de nord vest, o noutate in istoriografia romaneasca contemporana.Cornel Grad face, la inceputul lucrarii, o analiza pertinenta a evenimentelor externe incepind cu Anschluss ul si ajunge la evenimentele tragice din iunie, august si septembrie 1940. Personal, impartasim opinia domniei sale potrivit careia drama din 1940 nu trebuie neaparat sa o legam numai de factorul extern, ci, in primul rind, de modul defectuos in care oficialitatile politice de la Bucuresti au privit, in anii �20 si �30, institutia armatei care, in conditiile erodarii sistemului de aliante al Romaniei din deceniul patru, putea constitui singura pavaza in apararea integritatii teritoriale a statului. Sa nu uitam ca semnalele de alarma in ceea ce priveste necesitatea dotarii si a modernizarii armatei romane, a rolului pe care aceasta l ar putea avea intr o ipostaza nedorita in care aliantele externe, din diferite motive, nu ar fi putut functiona, au fost trase de mai multi oameni politici si ofiteri superiori, intre care si viitorul conducator al Statului, din perioada 1940 1944, Ion Antonescu. Crearea Ministerului Inzestrarii Armatei, la finele anilor �30 (la conducerea caruia s au aflat personalitati militare sau civile ca generalul Iosif Iacobici sau economistul Victor Slavescu, nu a putut estompa handicapurile, in materie de dotare si modernizare, din partea anterioara. Bugetele alocate armatei, din perioada interbelica, mai mici decit ale celor mai multe state europene, afacerile care au insotit planurile de dotare a armatei (), ineficienta conventiilor militare aferente celor politice si lipsa de realism existenta in alcatuirea unor proiecte de operatii elaborate la Sectia a III a de la Marele Stat Major sint numai citeva din elementele care pot explica starea grea a armatei romane la inceputul celui de al doilea razboi mondial.In lucrare, prin folosirea unei aprecieri a lui Gh. Bratianu, este amintit numele lui N. Titulescu in perpetuarea unei politici nerealiste care, dupa 1935, nu a mai tinut cont de schimbarile profunde produse pe esichierul politicii internationale si care ar explica parte din drama Romaniei din vara anului 1940. Sintem de acord ca a lipsit un in politica externa a Romaniei in perioada finala in care diplomatia Bucurestilor a fost condusa de Nicolae Titulescu. Nu este locul si nici momentul pentru a face o demonstratie in aceasta directie. Faptul ca in istoriografia romaneasca multa vreme a primat ideea ca, in principal factorul extern a fost determinant in drama din 1940, eludindu se greselile diplomatice sau aruncarea vinei pe un singur om, regele Carol al II lea, mi se par, la stadiul actual al cercetarilor, insuficiente, neconvingatoare si vulnerabile sub raportul interpretarii si adevarului istoric.In ceea ce priveste modalitatea de rezolvare a crizei, nascute prin adresarea notelor ultimative, impartasesc opinia autorului lucrarii, potrivit careia o rezistenta armata la 28 iunie sau 30 august 1940 ar fi fost mai recomandabila, atit din punct de vedere al demnitatii unui popor, dar si al efectelor nocive ulterioare in promovarea politicii externe. Ramine de vazut cum, de o asemenea alternativa, ar fi reactionat Germania si Italia la 23 iunie 1940, si Uniunea Sovietica la 30 august 1940. Apoi, poate diplomatia Romaniei, in contextul in care Germania avea nevoie de combustibil pentru continuarea razboiului, nu a folosit petrolului sau al altor produse, indeosebi alimentare, atit de necesare Reichului. Chestiunile ramin, insa, deocamdata, ipotetice si numai cercetarea a noi izvoare, mai ales externe, ar putea oferi poate o rezolvare.