Istoria operetei din România a început cu mult timp înainte de institutionalizarea acestui gen muzical în România.
În anii 1830, în principalele centre culturale din tara, viata artistica era dominata de vodevil (forma a teatrului muzical). Librete scrise de Vasile Alecsandri, Matei Millo, Costache Negruzzi sau Eugeniu Carada fusesera transformate în vodeviluri devenite deja celebre. Compozitori precum Eduard Caudella, Alexandru Flechtenmacher, Johann Andreas Wachmann, Iacob Muresianu au contribuit, prin creatiile lor, la familiarizarea publicului cu acest gen muzical, iar lucrari precum „Crai Nou” (1882, prima opereta româneasca), a lui Ciprian Porumbescu, sau asa-numitele „opere comice”, s-au numarat printre preferatele iubitorilor de muzica.
Dupa unii muzicologi, momentul nasterii operetei românesti este considerat a fi anul 1848, când lucrarea „Baba Hârca”, de Alexandru Flechtenmacher, un vodevil cu o latura muzicala neobisnuit de dezvoltata, s-a bucurat de mare succes.
De atunci, opereta a început sa fie sustinuta de artisti precum tenorul Constantin Grigoriu – care, împreuna cu trupa sa, prezenta, în vestita Gradina Otetelesanu, aproape tot repertoriul de opereta, facând astfel cunoscuti artisti precum Florica Cristoforeanu, Mara d’Asti, Florica Florescu, Ion Bajenaru, George Niculescu-Basu, V. Maximilian, Nae Leonard – dar si de oamenii de teatru precum Constantin Tanase si Nicolae Vladoianu (directorii companiilor teatrale „Carabus” si, respectiv, „Alhambra” – reprezentative pentru teatrul de revista).