Povestea Jaristei la raspântia vremurilor

( table din istoria Bucurestilor )

Primii istorici ai urbei nu pomenesc nimic despre mahalaua dintre Patriarhie si mânastirea Antim, nici Iosif Genilie, nici Alexandru Pelimon.   Abia Alexandru Papazoglu publica si un plan al orasului (mult dupa primul plan al maiorului Barroczyn), dar mult mai cunoscut si vorbeste despre Calea Craiovei. Se stie însa din legendele transmise din veac în veac de Hanul lui kir Nicola; descarcau aici rachierii si podgorenii butiile pline aduse sub pulpana noptii, ocolind aciza agiei de la bariera, la biserica Barbatescu vechi, de altfel, cea mai veche biserica din oras ramasa in picioare, unde slujbele se tin si in zilele de azi.

Fundatiile hanului s-au gasit la sapaturile din urma pentru noi cladiri, se pare ca vechiul han si-a dat sfârsitul sub focul pus de neferii lui Chehaia-bey , spre nimicirea locului de adapost pentru licorile necredinciosilor.

Calea Craiovei, botezata dupa Razbelul de Independenta Calea Rahovei, si-a continuat viata fabuloasa si plina de miscare, pravaliile de negotiu se însirau una dupa alta, de la Dâmbovita, unde prima maghernita era contoarul lui Cilibi Moise, pâna hat încolo, spre zarile Alexandriei, alaturi de maidanul hanului ars, cârciumile prosperau si înfloreau. Pâna la demolarile din urma, datorate abstinentului secretar general si presedinte al tarii se afla vestita cârciuma zahana Bumbesti, cu numele datorat santierului tineretului comunist de la Bumbesti-Livezeni .

Aici aduceau parlagii abatorului ascunse in pantalonii strânsi pe glezne ficati, rinichi, momite, inimi din septelul dus la sacrificiu. La mese se întindeau largi tablale cu ce frigea gratarul si galeti pline cu ghiata unde vinul prost îsi schimba încet culoarea, vin dupa punga saraca a clientilor, veselie cât se poate, parca înviasera vremurile vechi ale gradinei Suzana pe 11 Iunie, astazi disparuta sub un fatos blohhaus de secol XXI.

Un mic stabiliment, ramas în furia demolarilor, a rezistat tuturor vitregiilor, batrânii cartierului îi spuneau Cârciuma lu Getuta, pe firma însa scria „Restaorantul Jaristea”, aceasta femeie trupesa, trecuta de prima tinerete, tragea putin un picior precum un adevarat doctor Schlepfuss balcanic, avea în galantar de dimineata 2-3 sticle de vin si 1-2 sticle de tuica, bauturi falsificate din industria corporatista. Veneau atotstiitorii batrâni ai cartierului, se cinsteau si când stocul lichid se termina, Getuta, târându-si imperceptibil piciorul, închidea cârciuma si pleca acasa.

Soarele a rasarit dupa ce capitalismul tulbure de drumul mare a iesit pe lumina. Un anume Nicolau, poate urmas al vechiului kir Nicola, a facut ce-a facut, a luat bani din banca amanetându-si casa, a cerut ajutor neamurilor, caci se tragea dintr-un neam cu cimotii multe, si izbuti a devenii proprietar peste stabiliment. Oameni hotarâti si muncitori au dat o noua fata locului. Încet încet vechiul han parca a renascut, peste vechile fundatii acoperite de motul curcanului si tufani de soc s-a construit Gradina Jaristea.

Conditiile contractului nu permiteau schimbarea numelui, dar si-a zis in barba proprietarul „Nu-i nimic, voi schimba numele în renume” si asa a si fost. Si nu dupa multa vreme duhul s-a întins peste urbe, primii, desigur au dibuit cararea artistii de toate rangurile, însetati de parfumul vremurilor duse si numai putin si toate teatrele Bucurestului îsi serbau triumfurile numai aici . Mai toti oamenii de litere ai Bucurestilor se lasau mângâiati de zefirul serii, uitându-si disputele in acordurile tarafului, Adrian Paunescu sau Radu Gabrea erau doar locuitori ai polisului, ascultau clatinând din cap mângâindu-si barbile înca negre vechile cântece de dor si alean, se produceau si ei însetati dupa vechile istorii, de cei mai stiuti lautari ai târgului, se bateau artistii sa fie parte a Filarmonicii Jaristea, Nelu Ploiesteanu, Andrei Mihalache, Panseluta Fieraru, Maria Buza. Chiar si diaconul Anghelina alaturi de Horia Pana, târcovnicul de la Sfântul Nicolae din Prund poposeau ades, chiar prea ades, la loc de hodina si desfatare. Vestiti caizi ai lumii subterane apareau noaptea aducându-si ciracii, calcau pragul purtându-se potolit si cuvincios, intrau astfel în lume, frica le era de interdictie.

Dar stabilimentul si-a capatat adevarata viata abia dupa ce propitareasa, adica dumneaiei kera Calita, pre numele sau din actele de stare civila Aurora Nicolau, si-a luat inima-n dinti si a urcat pe scena, alaturi de tocmiti artisti. Încet- încet, povestile din istoria Bucurestilor, colectiile de arta ale casei, vinul bun si mâncarurile întocmite cu simtire i-au construit renumele de locanta gastronomico-literara a cetatii dâmbovitene, singura de altfel.

Si cum granitele se desfacusera, limbile pamântului se amestecau aici seara de seara, de se umpluse de parale paznicul de la intrare, numai lasând doritorii fara anuntare dinainte sa-si gaseasca singuri un scaun in feeria noptii.

Slujbasii cârmuirii îsi aduceau oficialii oaspeti sa vada, sa se scufunde în adevarata viata culturala a Bucurestilor, suflare de început abia încropita.Mai toti presedintii si generalii sau artistii mapamondului, pasitori prin Bucurestii iesiti din negura bolsevismului, si-au petrecut macar o noapte la suszisa locanta, mai toti devenindu-i prieteni constanti. Mai nou, se aude prin târg, cum ca dumneaiei kera Calita, lasând sfiala la o parte, la cererea publicului platitor, a trimis la tipar o carte, Bucataria Balkaniei, cu feliurile dragi inimii sale, carte scrisa împreuna cu târcovnicul de la Sfântul Nicolae, caci pricepute sunt fetele bisericesti la cele ale pântecului…

Povestea a continuat, vor fi dezvaluite intr-o tabla urmatoare…..

Horia Pana

Vezi mai mult