Primul aparat foto l-am primit cadou. Eram destul de mica si drept urmare nu mai stiu ce marca era, insa tin foarte bine minte ca era rosu si mie mi se parea ca este “de spion” deoarece era foarte mic. Am avut apoi tot felul de aparate compacte, dar atunci cand mi-a ajuns in brate primul aparat mai serios am realizat ca lucrurile sunt putin mai complicate decat par. Din nefericire Ricoh-ul a suferit un tragic accident intr-una din vacante… tata l-a scapat pe ciment in obiectiv. Am ramas o bucata buna de vreme fara aparat, pana cand, dupa multe insistente, mama a cedat si a fost de accord sa-mi cumpere un aparat adevarat.

Din acest punct lucrurile si-au urmat inevitabilul curs. Am incept sa-mi terorizez toti prietenii, care evident ca au fost obligati sa “stea la poza”. De fapt la mai multe…

Primele portrete le-am facut in sufragerie cu aparatul intr-o mana si cu o veioza in cealalta. Rezultatul a fost dezolant, pozele iesind miscate iar eu alegadu-ma cu basici de la lampa incinsa. Acum ma bucur foarte tare cand vad ca mai toti prietenii mei au la avatar cate o poza facuta de mine. Insa cel mai mult ma bucura cand, in pauza de masa, mama impreuna cu cativa dintre colegii din sectia de ginecologie se chinuie sa intre pe internet ca sa vada ce poze am mai facut.