In tumultul din centrul Bucureştilor, există undeva, ascunsă de privirile trecătorilor preocupaţi de grijile vieţii cotidiene, pe fosta strada Păcii, o oază plină de linişte, pace şi spiritualitate. Este sălaşul în care câţiva tineri monahi îşi înalţă rugile către Dumnezeu, un loc despre care Părintele Nicolae Steinhardt spunea că “nu poate să nu atragă prin gratia, micimea şi linistea lui tupilată”.
Schitul Darvari a fost ctitorit în anul 1834, de către Mihail Darvari şi soţia sa Elena, nascuta în familia Buzeştilor, care au cumpărat de la ctitorii Bisericii “Icoana” – familia Băbeanu – un teren în spatele acestei biserici. Aici, „cu cheltuiala dumnealui căminarului Mihalache Darvari, în zilele Măriei Sale Domnului Alexandru Ghica-Voievod, în 1834 August 10” – cum glasuieşte pisania de la intrare – a fost zidită o mică şi modestă biserică din lemn, fără turlă, cu hramul Învierii Sfântului Lazar, al Sfinţilor Împarati Constantin şi Elena şi al Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, ca loc de rugăciune pentru membrii familiei şi apropiaţii acestora. Curtea bisericuţei a fost împrejmuită cu ziduri groase şi înalte, iar în partea de nord şi de vest au fost construite chilii, pentru adăpostirea preoţilor ce aveau să slujească în noul lacaş.
Prima obşte monahală s-a înfiripat aici un an mai târziu, în 1835, când 12 călugăriţe au fost aduse la schit, pentru a săvârşi slujbele mânăstireşti. Maica Sofia a fost prima stareţă de la Darvari şi a cârmuit obştea între 1835 şi 1846 şi, mai apoi, între anii 1854 şi 1859. În tot acest timp, slujeau aici preoţi de mir.
In anul 1864, domnitorul Alexandru Ioan-Cuza a dat aşa-numita Lege a secularizării, prin care multe mânăstiri româneşti, majoritatea „închinate“ Locurilor Sfinte, au fost închise. Drept urmare, în 1865, călugăriţele ce vieţuiau la Darvari, au fost trimise înapoi la mânăstirile Pasărea şi Ciorogârla, din apropierea Bucureştilor, iar schitul a fost închis.
O nouă perioadă începe la Darvari în 1869, când călugării români de la Schitul Prodromul din Muntele Athos, primesc îngăduinţa familiei ctitorilor de a se adăposti aici, în trecerea lor prin Bucureşti, unde veneau deseori pentru strângerea de ajutoare. În schimb, călugării se obligau să săvârşească sfintele slujbe.
In perioada monahilor atoniţi, viaţa la Schit dobândeşte o vigoare nouă. Pe lângă slujbele după tipic athonit, călugării organizează aici o mică editură misionară şi o făbricuţă de lumânări pentru nevoile proprii. Printre vieţuitorii schitului se aflau duhovnici înţelepţi, dar şi psalţi pricepuţi, precum părintele ieromonah Dometie Ionescu, ucenicul schimonahului Nectarie, protopsaltul Sfântului Munte. Părintele Dometie a şi tipărit în anul 1909 o Antologie, în care a adunat mai multe cântări psaltice şi cântece de stea, de o frumuseţe aparte. Tot el a tipărit în anul 1898 şi o Antologie de cântări compuse sau traduse de învăţătorul său, Nectarie Protopsaltul.
Primul stareţ din perioada călugărilor atoniţi la Darvari a fost schimonahul Isaia, căruia i-a urmat arhimandritul Simeon Ciumandra până în 1959. Părintele Simeon Ciumandra era un om duhovnicesc, cu înalte preocupări culturale, foarte apreciat şi căutat de însemnate personalităţi ale timpului. Poetul Tudor Arghezi, sculptorul Gheorghe Anghel şi mulţi alţii deseori puteau fi văzuţi intrând la chilia stareţului, pentru a cere sfat.
Anul 1894 găseşte Schitul Darvari foarte deteriorat şi, la cererea Mitropolitului Ghenadie Petrescu, familia ctitorului face reparaţiile necesare pentru buna funcţionare a vieţii monahale. Nicolae Darvari, epitropul schitului în acea vreme, repară biserica adăugându-i o turlă şi un pridvor, pentru înfrumuseţare şi mai mult loc pentru credincioşi. O a doua reparaţie generală este făcută între anii 1933 şi 1934 de către generalul de divizie Mihail Darvari - nepotul ctitorului. El înlocuieşte din temelie vechiul locaş construind biserica în forma sa actuală, în care îmbină armonios stilul oltenesc cu cel muntenesc bisericesc, şi tot el înnoieşte chiliile de lângă biserică.
Planurile de construcţie aparţin arhitectului Gheorghe Simotta, iar pictura interioară în frescă, pictorului Iosif Keber.
În 1959, regimul comunist ateu intervine brutal în viaţa schitului pe care îl închide. Cei 13 călugări vieţuitori aici, împreună cu stareţul lor, părintele Simion Ciumandra, sunt mutaţi cu forţa la Mânăstirea Cernica, iar lăcaşul devine biserică de mir ca filie a Bisericii Icoanei.
După 1989, se încep lucrări de restaurare a picturii deteriorate, însărcinat cu supravegherea acestora fiind părintele Sofian Boghiu, stareţul Mânăstirii Antim. Prezenţa acestuia a adăugat schitului un spor de pace şi duhovnicie.
În 1992, Schitul Darvari cu întreg complexul de clădiri din jur, a fost declarat „monument istoric” de către Comisia Naţională a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice.
Prin purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist, la 31 martie 1996, Schitul Darvari redevine aşezământ monahal, iar viaţa la schit reintră pe făgaşul ei firesc. Părintele Ambrozie Meleaca este chemat de la Mânăstirea Crasna, din Prahova şi devine primul stareţ după 1989, organizând aici din nou viaţa monahală. Mai târziu va fi ales Episcop Vicar Patriarhal iar din 2006- primul întâistătător al Episcopiei Giurgiului.
Până în anul 2002 sunt refăcute chiliile deteriorate de pe partea sudică, reîncadrându-se cu grijă în noul ansamblu şi clopotniţa, reconstruită după planurile originale făcute de arhitectul Gheorghe Simotta.
Acest corp, opera iscusitului arhitect profesorul Nicolae Vlădescu, cuprinde 9 chilii pentru monahi, trapeza, clopotniţa, magazinul şi un mic paraclis de rugăciune.
Din anul 2007, Prea Fericitul Părinte Daniel, îi încredinţează ascultarea stareţiei, parintelui Arhimandrit Teofil Anăstăsoaie, sub cârmuirea sa duhovnicească fiind continuate lucrarile de revigorare duhovnicească, restaurare a clădirilor vechi, a bisericii şi de implicare în viata spirituală a comunităţii.
