. Evoluţia organizării profesiei de avocat în România. Structuri organizatorice locale.

1. Organizarea profesiei liberale de avocat s-a realizat pentru prima dată în România prin Legea din 6 decembrie 1864 pentru constituirea corpului de advocaţi[1]. Legea prevede înscrierea avocaţilor în tabloul avocaţilor judeţului, întocmit de consiliul de disciplină (art. 3). În capitala fiecărui judeţ unde numărul avocaţilor înscrişi în tablou este de cel puţin 10 se formează câte un consiliu de disciplină (art. 6). Consiliul de disciplină şi decanul acestuia sunt aleşi de avocaţi (art. 7). În judeţele în care numărul avocaţilor este mai mic, atribuţiile consiliului de disciplină sunt îndeplinite de tribunal. Terminologia utilizată de lege pentru ordinul avocaţilor este aceea de "corpul de advocaţi" (art. 8), cu sensul de avocaţii înscrişi în tabloul avocaţilor. Expresia are un sens larg (totalitatea avocaţilor din România) şi un sens restrâns (totalitatea avocaţilor înscrişi în tabloul unui judeţ). S-a creat, prin lege, ordinul avocaţilor din România, sub denumirea de "Corpul de advocaţi". Înfiinţarea acestuia se face prin lege şi el include obligatoriu toţi avocaţii. Ordinul profesional al avocaţilor cunoaşte numai o organizare teritorială (corpurile de avocaţi cuprinzând toţi avocaţii înscrişi în tablou într-un judeţ), iar nu şi o organizare naţională. Corpurile judeţene de avocaţi sunt conduse de organe alese, cu excepţia cazului în care, din cauza numărului mic de avocaţi, nu se constituie organe alese, ci atribuţiile acestora sunt exercitate de instanţele judecătoreşti. Corpurile de avocaţi din judeţe nu au personalitate juridică.

2. Prin Legea din 12 martie 1907 pentru organizarea corpului de advocaţi[2], structurile teritoriale ale ordinului avocaţilor dobândesc personalitate juridică. Conform legii, exercitarea profesiei de avocat se face de persoane înscrise în tabloul avocaţilor (art. 1), fiind interzis oricărei persoane care nu are calitatea de avocat să aibă un birou de avocatură (art. 31). Denumirea utilizată continuă să fie cea de "corpul advocaţilor", iar corpul avocaţilor din fiecare district este persoană juridică (art. 35). Numai în sens restrâns corpurile avocaţilor (la nivel teritorial) sunt persoane juridice, iar nu şi în sens larg (totalitatea avocaţilor din România). Ca dispoziţii tranzitorii şi finale, se prevede că toată averea prezentă a corpului de avocaţi din fiecare district urmând să aparţină de drept corpului de avocaţi devenit persoană juridică (art. 35), că vor continua să funcţioneze consiliile de disciplină existente la data intrării în vigoare a legii, până la expirarea termenului pentru care au fost alese (art. 40) şi că Legea din 6 decembrie 1864 se abrogă (art. 92). Se constată menţinerea denumirii de "corp de advocaţi", ca şi existenţa în continuare doar a structurilor teritoriale, iar nu şi a unei structuri naţionale a ordinului avocaţilor. Corpurile avocaţilor, care preexistau, dobândesc personalitate juridică, direct prin dispoziţia legii.

3. Legea din 21 februarie 1923 pentru organizarea şi unificarea corpului de avocaţi[3] utilizează, ca sinonime, expresiile "corpul advocaţilor" (în sens restrâns, la nivel teritorial) şi "baroul". Exercitarea profesiei de avocat se face de membrii corpului avocaţilor (art. 1). Corpul avocaţilor (baroul) din fiecare district este persoană juridică (art. 55). Sunt persoane juridice numai corpurile avocaţilor în sens restrâns (barourile), iar nu şi corpul avocaţilor în sens larg. Pentru prima dată, se înfiinţează şi o structură naţională a ordinului avocaţilor. Ca dispoziţii tranzitorii şi finale, se prevede că se menţin circumscripţiile barourilor corpului de avocaţi (art. 119), abrogându-se în acelaşi timp legile contrare (art. 123).

4. Conform Legii din 28 decembrie 1931 pentru organizarea corpului de avocaţi[4], terminologia utilizată este aceea ce "corpul avocaţilor" sau "barou", cu menţinerea distincţiei între sensul larg şi sensul restrâns al sintagmei "corpul avocaţilor". Avocaţii sunt înscrişi în corpul avocaţilor (art. 46) şi numai avocaţii pot desfăşura activităţi avocaţiale (art. 50 şi art. 67). Corpul avocaţilor din fiecare barou este persoană juridică (art. 149). Ca dispoziţii tranzitorii şi finale, se menţin circumscripţiile barourilor (art. 298), iar legile anterioare se abrogă (art. 291).

5. Prin Decretul-Lege din 26 octombrie 1939 pentru numirea şi funcţionarea comisiunilor interimare la Uniunea avocaţilor şi la Barourile avocaţilor din ţară[5], sunt dizolvate organele barourilor, fiind numite organe interimare de conducere de ministrul justiţiei (art. I), iar Legea din 28 decembrie 1931 este abrogată (art. II). Barourile nu sunt suprimate. Sunt dizolvate organele alese de conducere ale acestora şi înlocuite cu organe numite, care devin organele de conducere ale barourilor. Barourile continuă să existe. Măsura are un caracter politic, în vederea schimbării conducerilor alese ale profesiei de avocat cu oameni loiali regimului. Nu este în niciun fel afectată existenţa structurilor ordinului profesional al avocaţilor. Singura terminologie utilizată este aceea de "barou", fără a se mai regăsi şi cea de "corpul avocaţilor". 6. Legea nr. 509 din 5 septembrie 1940 pentru organizarea Corpului de avocaţi din România[6] utilizează sintagma "corpul de avocaţi" numai în sensul larg, de totalitate a avocaţilor din România (adică ordinul profesional), care se organizează prin organe profesionale (art. 1). Barourile sunt alcătuite din avocaţii din circumscripţia respectivă (art. 4) şi sunt persoane juridice de drept public (art. 6). Ca dispoziţii tranzitorii şi finale, se prevăd alegerile pentru constituirea organelor locale ale corpului de avocaţi (art. 291), organe interimare la conducerea barourilor (art. 292) şi abrogarea reglementărilor anterioare (art. 300). Legea menţionează expres calitatea barourilor de persoane juridice de drept public.

7. Prin Legea nr. 3 din 17 ianuarie 1948 pentru desfiinţarea Barourilor şi înfiinţarea Colegiilor de Avocaţi din România[7], barourile avocaţilor se desfiinţează (art. 1), iar în locul lor se înfiinţează colegii de avocaţi pe judeţe, cu drepturile şi obligaţiile prevăzute în Legea nr. 509 din 5 septembrie 1940 (art. 2 alin. 1). Colegiile de avocaţi sunt persoane juridice de drept public (art. 2 alin. 2). Patrimoniul fostelor barouri trece de plin drept, prin efectul legii, asupra colegiilor de avocaţi înlocuitoare (art. 3). Avocaţii membri ai fostelor barouri trebuie să facă cerere de înscriere în noile colegii de avocaţi, care trebuie aprobate de organele de conducere ale profesiei (art. 6 - art. 12). În mod tranzitoriu, organele de conducere ale colegiilor de avocaţi sunt numite de ministrul justiţiei, până la intrarea în vigoare a unei noi legislaţii privind profesia de avocat (art. 4 şi art. 5). Reglementările contrare în materie sunt abrogate (art. 17). Pentru prima dată, legiuitorul se pronunţă în mod expres şi radical, desfiinţând structurile teritoriale existente ale ordinului avocaţilor (barourile). Nu este vorba despre o suprimare pură şi simplă, în locul acestora fiind înfiinţate colegiile de avocaţi, tot cu personalitate juridică, succesoare universale şi de plin drept, direct în temeiul legii, al vechilor barouri (cu privire la drepturile şi obligaţiile prevăzute de legislaţia avocaturii şi la patrimoniu), cu unele excepţii (organe interimare de conducere, obligativitatea reînscrierii avocaţilor). Justificarea acestor măsuri este exclusiv politică, de epurare a avocaturii şi de înlocuire a conducerilor alese. Oricât de radicală ar fi sub aspect juridic, ea nu are semnificaţia unei discontinuităţi juridice pentru ordinul profesional al avocaţilor şi pentru structurile sale.

8. Conform Decretului nr. 39/1950 privitor la profesiunea de avocat[8], numai membrii colegiilor de avocaţi pot exercita profesiunea de avocat (art. 2). Colegiile de avocaţi au personalitate juridică (art. 3). În mod tranzitoriu, organele de conducere existente îşi vor exercita atribuţiile până la constituirea noilor organe (art. 68). Ca dispoziţie finală, Legea nr. 509 din 5 septembrie 1940 este abrogată (art. 68). Colegiile de avocaţi, cu personalitate juridică, rămân singura formă de structurare - la nivel teritorial - a ordinului avocaţilor, deoarece structura centrală este desfiinţată, aşa cum se va arăta mai jos.

9. Decretul nr. 281/1954 pentru organizarea avocaturii în Republica Populară Română[9] prevede existenţa colegiilor de avocaţi, ca organizaţii obşteşti, cu personalitate juridică (art. 5). Toţi avocaţii sunt cuprinşi în colegiul de avocaţi din respectiva circumscripţie teritorială (art. 7). Cu câteva excepţii, Decretul nr. 39/1950 este abrogat. Prin acest act normativ se reînfiinţează structura centrală a ordinului avocaţilor din România. În raport cu concepţia juridică din epocă, nu se mai face vorbire de persoane juridice de drept public, ci de organizaţii obşteşti, cu personalitate juridică.

10. Decretul-Lege nr. 90/1990 privind unele măsuri pentru organizarea şi exercitarea avocaturii în România[10] prevede că asistenţa juridică se exercită numai de avocaţi (art. 2 alin. 1). Avocatura se organizează şi funcţionează pe baza autonomiei profesiei (art. 3 alin. 1), fiind suprimată dependenţa administrativă faţă de Ministerul Justiţiei. În fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti este constituit câte un barou (art. 3 alin. 3), cu personalitate juridică (art. 3 alin. 5). Ca dispoziţii tranzitorii, în legislaţia în vigoare expresia "colegiu de avocaţi" este înlocuită cu "barou", iar Decretul nr. 281/1954 este parţial abrogat. Sunt abrogate orice alte dispoziţii normative contrarii, inclusiv Legea nr. 3 din 17 ianuarie 1948 pentru desfiinţarea Barourilor şi înfiinţarea Colegiilor de Avocaţi din România, publicată în Monitorul Oficial cu numărul 15 din data de 17 ianuarie 1948. Raţiunea acestui act normativ nu a fost aceea de a se suprima ordinul avocaţilor existent sau de a crea unul nou, fără continuitate juridică. Dimpotrivă, cu menţinerea continuităţii juridice a structurilor existente, voinţa legiuitorului a fost de a se reveni la denumiri tradiţionale şi la organe de conducere alese de membrii profesiei, suprimându-se dependenţa juridică faţă de Ministerul Justiţiei. Având însă în vedere conţinutul acestuia şi raţiunea legiuitorului, pe cale de consecinţă, şi fără nicio conotaţie ideologică, barourile, chiar în absenţa unor dispoziţii exprese ale actului normativ, nu pot fi decât succesoarele universale şi de plin drept, în temeiul legii, ale fostelor colegii de avocaţi. În acest mod barourile continuă să îndeplinească atribuţiile prevăzute de lege, avocaţii îşi păstrează calitatea, barourile sunt succesoarele în drepturi şi obligaţii. Se reorganizează structura centrală a ordinului profesional al avocaţilor.

11. Potrivit Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, în forma sa iniţială[11] şi în forma republicată[12], profesia de avocat este liberă şi independentă, cu organizare şi funcţionare autonome, în condiţiile acestei legi speciale (art. 1 alin. 1), putând fi exercitată numai de membrii barourilor (art. 1 alin. 2). Barourile, împreună cu Uniunea Avocaţilor din România, asigură exercitarea calificată a dreptului la apărare, competenţa şi disciplina profesională, protecţia demnităţii şi onoarei membrilor săi (art. 7, devenit art. 9). Baroul este constituit din toţi avocaţii din circumscripţia sa, el având personalitate juridică, buget şi patrimoniu proprii (art. 43 alin. 1 şi 2, ulterior art. 48 alin. 1 şi 2). Ca dispoziţii tranzitorii, se prevăd termenele pentru alegerea noilor organe de conducere ale barourilor, până atunci organele existente rămânând în funcţie (art. 76, devenit art. 81). Prin urmare, noua lege nu afectează existenţa ori personalitatea juridică a barourilor existente, ci doar organizarea şi funcţionarea lor, prevăzând în acelaşi timp alegerea unor noi organe de conducere. Prin lege sunt abrogate Decretul nr. 281/1954 şi Decretul-Lege nr. 90/1990 (art. 79, apoi art. 83 în urma republicării).

12. O modificare a Legii nr. 51/1995, importantă în raport cu obiectul prezentului studiu, este realizată prin Legea nr. 225/2004 privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat[13].

În prezent, Legea nr. 51/1995, cu aceste modificări, este singurul cadru juridic în vigoare în raport de care este organizată şi se exercită profesia de avocat, se dobândeşte şi se valorifică titlul profesional de avocat, prin norme de ordine publică deoarece organizarea şi exercitarea profesiei de avocat nu aparţine domeniului privat, iar titlul profesional de avocat nu poate fi dobândit ori atribuit în afara acestui cadru legal, obligatoriu pentru toate autorităţile publice, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti.

 13. Profesia de avocat este liberă şi independentă, cu organizare şi funcţionare autonome, în condiţiile Legii nr. 51/1995 (art. 1 alin. 1). Profesia de avocat se exercită numai de avocaţii înscrişi în tabloul baroului din care fac parte, barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România (art. 1 alin. 2). Constituirea şi funcţionarea de barouri în afara Uniunii Naţionale a Barourilor din România sunt interzise, iar actele de constituire şi de înregistrare a acestora sunt nule de drept (art. 1 alin. 3). Barourile, împreună cu Uniunea Naţională a Barourilor din România, asigură exercitarea calificată a dreptului la apărare, competenţa şi disciplina profesională, protecţia demnităţii şi onoarei avocaţilor membri (art. 9 alin. 1). În fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti există şi funcţionează un singur barou membru al Uniunii Naţionale a Barourilor din România (art. 9 alin. 2). Baroul este constituit din toţi avocaţii din circumscripţia sa, el având personalitate juridică, buget şi patrimoniu proprii (art. 48 alin. 1 şi 2, nemodificat). La data intrării în vigoare a legii de modificare, persoanele fizice sau juridice care au fost autorizate în baza altor acte normative ori au fost încuviinţate prin hotărâri judecătoreşti să desfăşoare activităţi de consultanţă, de reprezentare sau de asistenţă juridică, în orice domenii, îşi încetează de drept activitatea şi, de asemenea, pe aceeaşi dată, încetează de drept efectele oricărui act normativ, administrativ sau jurisdicţional prin care au fost recunoscute ori încuviinţate activităţi de consultanţă, reprezentare şi asistenţă juridică în mod contrar dispoziţiilor Legii nr. 51/1995, aceste dispoziţii nefiind aplicabile pentru profesia de consilier juridic (art. 82 alin. 1 - 3). II. Înfiinţarea şi evoluţia istorică a structurii naţionale a ordinului profesional al avocaţilor din România

14. Prima organizare corporatistă a avocaţilor din România, sub forma corpurilor de avocaţi, fără personalitate juridică, s-a realizat în 1864 numai la nivel teritorial, iar nu şi la nivel naţional.

15. Prima structură naţională a ordinului avocaţilor din România este înfiinţată prin Legea din 21 februarie 1923 pentru organizarea şi unificarea corpului de advocaţi. Astfel, se înfiinţează un organ general al barourilor avocaţilor din România, care este persoană juridică, având denumirea de Uniunea Advocaţilor din România (art. 71). În acest mod, ordinul profesional al avocaţilor se structurează pe două paliere: corpurile de avocaţi (barourile), înfiinţate la 1864 prin lege şi dobândind prin lege personalitate juridică la 1907, şi Uniunea Avocaţilor din România, înfiinţată prin lege şi având personalitate juridică, la 1923. Ca şi structurile teritoriale ale ordinului avocaţilor, înfiinţarea structurii naţionale şi dobândirea personalităţii juridice de către aceasta s-au realizat prin lege. Uniunea Avocaţilor din România este formată din barouri, iar nu din avocaţi. Toate barourile sunt membre ale Uniunii Avocaţilor din România, neexistând vreun barou în afara acesteia.

16. Legea din 28 decembrie 1931 pentru organizarea corpului de avocaţi dispune că Uniunea Avocaţilor din România, înfiinţată prin Legea din 21 februarie 1923, ca organ general al barourilor avocaţilor din România, este şi rămâne persoană juridică (art. 125).

17. Prin Decretul-Lege din 26 octombrie 1939 pentru numirea şi funcţionarea comisiunilor interimare la Uniunea avocaţilor şi la Barourile avocaţilor din ţară, sunt dizolvate nu numai organele barourilor, ci şi organele Uniunii Avocaţilor din România, fiind numite organe interimare de conducere de ministrul justiţiei (art. I), iar Legea din 28 decembrie 1931 este abrogată (art. II). Ca şi în cazul barourilor, se observă că nu este suprimată Uniunea Avocaţilor din România, ci doar sunt dizolvate organele alese de conducere ale acesteia, înlocuite cu organe numite, care devin organele de conducere ale Uniunii Avocaţilor din România, care continuă să existe. Evident, măsura are un caracter politic, în vederea schimbării conducerilor alese ale profesiei de avocat cu oameni loiali regimului. Nu este în niciun fel afectată existenţa structurilor ordinului profesional al avocaţilor.

18. Legea nr. 509 din 5 septembrie 1940 pentru organizarea Corpului de avocaţi din România prevede existenţa Uniunii Barourilor din România, alcătuită din toate barourile din ţară (art. 5). Aceasta este persoană juridică de drept public (art. 6). Ca dispoziţii tranzitorii şi finale, se prevăd alegerile pentru constituirea organelor centrale ale corpului de avocaţi (art. 291) şi organe interimare la conducerea Uniunii Barourilor din România (art. 292). Se introduce o nouă denumire a structurii centrale a ordinului avocaţilor, şi anume Uniunea Barourilor din România, în loc de Uniunea Avocaţilor din România. Ea continuă să fie compusă din barouri (iar nu din avocaţi) şi să aibă personalitate juridică, legea prevăzând expres natura de persoană juridică de drept public.

19. Legea nr. 3 din 17 ianuarie 1948 pentru desfiinţarea Barourilor şi înfiinţarea Colegiilor de Avocaţi din România desfiinţează nu numai barourile avocaţilor, înfiinţând în locul lor colegii de avocaţi pe judeţe, ci ea desfiinţează şi Uniunea Barourilor Avocaţilor din România (art. 1), în locul căreia este înfiinţată Uniunea Colegiilor de Avocaţi din România, cu drepturile şi obligaţiile prevăzute de Legea nr. 509 din 5 septembrie 1940 (art. 2 alin. 1). Uniunea Colegiilor de Avocaţi din România este persoană juridică de drept public (art. 2 alin. 2). Patrimoniul fostei Uniuni a Barourilor Avocaţilor din România trece de plin drept, prin efectul legii, asupra Uniunii Colegiilor de Avocaţi din România înlocuitoare (art. 3). În mod tranzitoriu, organele de conducere ale Uniunii Colegiilor de Avocaţi din România sunt numite de ministrul justiţiei, până la intrarea în vigoare a unei noi legislaţii privind profesia de avocat (art. 4 şi art. 5).

20. Conform Decretului nr. 39/1950 privitor la profesiunea de avocat, structura centrală a ordinului avocaţilor din România - Uniunea Colegiilor de Avocaţi din România - este desfiinţată, patrimoniul ei fiind lichidat (art. 65). Colegiile de avocaţi sunt puse sub îndrumarea şi controlul Ministerului Justiţiei (art. 3). Colegiile de avocaţi, cu personalitate juridică, rămân singura formă de structurare - la nivel teritorial - a ordinului avocaţilor. Desfiinţarea structurii centrale a reprezentat expresia voinţei politice de subordonare totală a avocaturii faţă de aparatul de stat (Ministerul Justiţiei) şi, prin aceasta, faţă de factorul politic comunist.

21. Perioada în care ordinul avocaţilor a rămas fără organizare la nivel naţional a fost foarte scurtă. Prin Decretul nr. 281/1954 pentru organizarea avocaturii în Republica Populară Română se înfiinţează Colegiul Central al Colegiilor de Avocaţi din Republica Populară Română, cu personalitate juridică, pentru organizarea, conducerea şi îndrumarea activităţilor avocaţiale din România (art. 19). Conducerea generală a avocaturii rămâne exercitată de Ministerul Justiţiei (art. 25). Prin urmare, după o perioadă de numai 4 ani, organul central al ordinului avocaţilor, suprimat prin decret cu putere de lege, este reînfiinţat, tot ca persoană juridică, şi tot prin decret cu putere de lege.

22. Decretul-Lege nr. 90/1990 privind unele măsuri pentru organizarea şi exercitarea avocaturii în România face vorbire de Uniunea Avocaţilor din România, compusă din toţi avocaţii înscrişi în barouri (art. 3 alin. 2), cu personalitate juridică (art. 3 alin. 5). Se observă că, pentru prima dată, structura centrală a ordinului profesional al avocaţilor nu mai este compusă din structurile teritoriale ale ordinului (din toate barourile), ci direct din avocaţi (mai precis, din toţi avocaţii). Art. 4 alin. 2 conţine o dispoziţie tranzitorie, privind "primul congres de constituire", care are în vedere congresul de alegere a noilor organe ale Uniunii Avocaţilor din România. Textul se corelează cu art. 14, privind constituirea organelor Uniunii Avocaţilor din România, în termen de 15 zile de la intrarea în vigoare a actului normativ. Există o continuitate a structurilor organizatorice ale profesiei de avocat în România. Operaţiunea juridică utilizată de legiuitor a fost, ca şi în alte cazuri anterioare, cea a transformării persoanei juridice, în sensul că, prin unul şi acelaşi act normativ cu putere de lege au fost suprimate persoanele juridice existente (colegiile de avocaţi şi Colegiul Central al Colegiilor de Avocaţi), dar, în acelaşi timp, au fost înfiinţate, în locul lor şi ca succesoare universale, barourile şi Uniunea Avocaţilor din România. Constituirea persoanelor juridice succesoare universale s-a făcut deci direct în temeiul decretului-lege, de plin drept, iar termenele prevăzute de acest act normativ se referă exclusiv la constituirea, prin alegeri, a noilor organe de conducere ale structurilor ordinului avocaţilor, iar nu la înfiinţarea însăşi a noilor persoane juridice.

23. Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, în forma sa iniţială şi în forma sa republicată, dispune că Uniunea Avocaţilor din România, împreună cu barourile, asigură exercitarea calificată a dreptului la apărare, competenţa şi disciplina profesională, protecţia demnităţii şi onoarei membrilor săi (art. 7, devenit art. 9). Uniunea Avocaţilor din România este formată din toţi avocaţii înscrişi în barouri, are personalitate juridică, patrimoniu şi buget proprii, niciun barou neputând funcţiona în afara Uniunii Avocaţilor din România (art. 52, ulterior art. 57). Ca dispoziţii tranzitorii, se prevăd termenele pentru alegerea noilor organe de conducere ale Uniunii Avocaţilor din România, până atunci organele existente rămânând în funcţie (art. 76, devenit art. 81). Prin urmare, noua lege nu afectează existenţa ori personalitatea juridică a Uniunii Avocaţilor din România existente, ci doar organizarea şi funcţionarea ei, prevăzând în acelaşi timp alegerea unor noi organe de conducere.

24. Prin Legea nr. 201/2004 privind completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat[14] apare pentru prima dată sintagma Uniunea Naţională a Barourilor din România. În realitate, este vorba despre o simplă inadvertenţă legislativă. Astfel, singurul obiect al acestei legi de modificare este transpunerea acquis-ului comunitar şi reglementarea exercitării avocaturii în România de avocaţii provenind din statele membre ale Uniunii Europene şi ale Spaţiului Economic European. De altfel, intrarea în vigoare a legii este prevăzută la data aderării României la Uniunea Europeană (art. II), deci dispoziţiile sale nu au intrat în vigoare în urma publicării oficiale şi nu au schimbat denumirea Uniunii Avocaţilor din România. Explicaţia inadvertenţei legislative constă în aceea că, fiind pregătită o modificare substanţială a Legii nr. 51/1995 (care se va şi realiza puţin mai târziu), în care s-a prevăzut schimbarea denumirii structurii centrale a ordinului avocaţilor din România, noua terminologie a fost utilizată în tot proiectul legii de modificare. Ca urmare a necesităţii respectării calendarului de transpunere a acquis-ului comunitar în vederea aderării, partea din proiectul legii de modificare care viza exercitării avocaturii în România de avocaţii provenind din statele membre ale Uniunii Europene şi ale Spaţiului Economic European a fost desprinsă din proiectul de lege iniţial, transformată în proiect de lege de sine stătător şi adoptată ca atare, fără să se mai facă o corelare cu legislaţia în vigoare la acel moment (unde se vorbea de Uniunea Avocaţilor din România), poate şi din dorinţa de a păstra unitatea terminologică faţă de proiectul care urma să fie adoptat. 25. În urma modificărilor aduse Legii nr. 51/1995 prin Legea nr. 225/2004, cadrul juridic în vigoare privind organizarea profesiei de avocat la nivel central s-a modificat. Actuala structură naţională a ordinului profesional al avocaţilor din România este Uniunea Naţională a Barourilor din România. Ea este formată din toate barourile din România (art. 57 alin. 1). Se revine astfel la compunerea tradiţională a structurii naţionale, nu din avocaţi (toţi avocaţii din România), ci din barouri (toate barourile din România). Profesia de avocat se exercită numai de avocaţii înscrişi în tabloul baroului din care fac parte, barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România (art. 1 alin. 2). Constituirea şi funcţionarea de barouri în afara Uniunii Naţionale a Barourilor din România sunt interzise, iar actele de constituire şi de înregistrare a acestora sunt nule de drept (art. 1 alin. 3). În fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti există şi funcţionează un singur barou membru al Uniunii Naţionale a Barourilor din România (art. 9 alin. 2). Barourile de avocaţi se constituie şi funcţionează numai în cadrul Uniunii Naţionale a Barourilor din România, potrivit Legii nr. 51/1995 şi Statutului profesiei de avocat (art. 57 alin. 4). Uniunea Naţională a Barourilor din România, împreună cu barourile, asigură exercitarea calificată a dreptului la apărare, competenţa şi disciplina profesională, protecţia demnităţii şi onoarei avocaţilor membri (art. 9 alin. 1). Legea prevede expres că Uniunea Naţională a Barourilor din România este persoană juridică de interes public şi are patrimoniu şi buget proprii (art. 57 alin. 2). Legea prevede că Uniunea Naţională a Barourilor din România este succesoarea de drept a Uniunii Avocaţilor din România (art. 57 alin. 5). În toate actele normative, denumirea Uniunea Avocaţilor din România se înlocuieşte cu aceea de Uniunea Naţională a Barourilor din România (art. 83). A operat deci o transformare a persoanei juridice, decisă prin lege, în sensul desfiinţării Uniunii Avocaţilor din România şi al înfiinţării, în locul acesteia, ca succesoare universală, a Uniunii Naţionale a Barourilor din România. III. Aspecte privind stadiul actual al profesiei 26. În prezent, există şi funcţionează, legal înfiinţate, un număr de 41 de barouri, dintre care 40 de barouri în fiecare judeţ şi Baroul Bucureşti. Se exceptează judeţul Ilfov, la care nu funcţionează, până în prezent, Tribunalul Ilfov. Avocaţii care au sediul profesional pe raza judeţului Ilfov (fostul Sector Agricol Ilfov din Municipiul Bucureşti) continuă să fie înscrişi în tabloul avocaţilor din Baroul Bucureşti. În România sunt înscrişi în Barouri cca. 21 mii de avocaţi.

27. La nivel central funcţionează Casa de Asigurări a Avocaţilor, persoană juridică de interes public. Pe lângă fiecare barou sunt înfiinţate filiale ale Casei de Asigurări a Avocaţilor. 28. În cadrul Uniunii Naţionale a Barourilor din România este organizat şi funcţionează Institutul Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor (INPPA) care are în subordine 6 centre teritoriale (Cluj-Napoca, Iaşi, Timişoara, Craiova, Braşov şi Galaţi).

IV. Preocupări actuale şi de perspectivă ale profesiei de avocat 29. Profesia de avocat, profesie autentic liberală reglementată, este un segment esenţial al oricărui sistem juridic naţional şi internaţional. Evoluţia sistemului juridic - ca ansamblu de norme şi instituţii - influenţează decisiv evoluţia fiecărei instituţii a sistemului juridic, în parte. Evoluţia profesiei legale de avocat este puternic marcată de amplificarea fără precedent a activităţii normative, care determină o nouă conotaţie şi o nouă valoare profesiei de avocat. În secolul XXI, profesia de avocat este puternic marcată de evoluţia sa către mediul economic. Identitatea culturală a avocatului este influenţată tot mai mult de un traseu social cultural şi puternic marcată de componenta economică a profesiei, situaţie de natură să determine o modificare de conţinut şi de echilibru a sistemului valoric propriu acestei profesii. Actualmente, confruntarea profesiei de avocat cu realităţile sociale şi economice în permanentă schimbare impun reevaluarea poziţiei instituţionale a avocatului atât în raport cu puterea judecătorească cât şi, mai ales, în raport cu mediul de afaceri şi societatea civilă. Într-o lume în care nevoia asigurării securităţii juridice şi judiciare prin servicii profesionale avocaţiale prestate în regim de independenţă, cu autoritate şi competenţă corespunzătoare exigenţelor statului de drept, a devenit un postulat fără de care evoluţia societăţii este imposibilă. Profesia de avocat din România se află în plin proces de adaptare la exigenţele impuse de instituţia „avocatului european”, deoarece integrarea României în Uniunea Europeană a modificat substanţial sfera relaţiilor profesionale şi a specializărilor într-o lume aflată într-o dinamică ce impune regândirea conceptului de “avocat tradiţional” în condiţiile în care valorile constante ale profesiei sunt tot mai mult supuse presiunilor realităţii. Există riscul ca în viitor, profesiei de avocat să poate fi transformată, sub presiunea evenimentelor social-economice, într-o simplă afacere, fără a mai fi considerată o profesie.

30. În planul relaţiilor internaţionale, Uniunea Naţională a Barourilor din România este membră a: · Consiliului Barourilor din Uniunea Europeană (CCBE): membru plin; · Uniunii Internaţionale a Avocaţilor (U.I.A.): membru fondator; · Asociaţiei Internaţionale a Barourilor (I.B.A.): membru plin; · Uniunii Avocaţilor din Balcani: membru fondator. În toate aceste organizaţii Uniunea Naţională a Barourilor din România participă activ, iar ca o recunoaştere a poziţiei pe plan internaţional a avocaţilor români, în România, s-a organizat între 29 octombrie – 2 noiembrie 2008, al 52-lea Congres al Uniunii Internaţionale a Avocaţilor şi se va organiza în iunie 2009 Reuniunea anuală a Consiliului Barourilor din Uniunea Europeană (CCBE). [1] C. HAMANGIU, Codul general al României, vol. II - Legi uzuale 1860-1900, Editura Librăriei Leon Alcalay, Bucureşti, 1900, p. 1426 şi urm. [2] Publicată în Monitorul Oficial nr. 277 din 12 martie 1907. [3] Publicată în Monitorul Oficial nr. 231 din 21 februarie 1923. [4] Publicată în Monitorul Oficial nr. 301 din 28 decembrie 1931. [5] Publicat în Monitorul Oficial nr. 248 din 26 octombrie 1939. [6] Publicată în Monitorul Oficial nr. 205 din 5 septembrie 1940. [7] Publicată în Monitorul Oficial nr. 15 din 17 ianuarie 1948. [8] Publicat în Buletinul Oficial nr. 11 din 14 februarie 1950. [9] Publicat în Buletinul Oficial nr. 34 din 21 iulie 1954. [10] Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 32 din 1 martie 1990. [11] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 9 iunie 1995. [12] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 6 martie 2001. [13] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 23 iunie 2004. [14] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 483 din 23 mai 2004.